Inflaţia tributară preţurilor excesive
Manifestarea bruscă şi dureroasă a preţurilor i-a surprins deopotrivă pe români şi europeni, grăbiţi acum să revizuiască prognozele de inflaţie. Cauzele des invocate ale abaterii severe de la ţinta de inflaţie, cu circa jumătate din nivelul său, ţin de mix-ul de politici economice şi influenţele externe – creşterea preţului la ţiţei şi efectele secetei asupra ofertei, imposibil a fi atenuate de agricultura încă nerestructurată. Un al treilea factor, absent în dezbaterile curente, ţine de persistenţa pieţelor ineficiente. Să nu scăpăm, astfel, din vedere că plătim tribut toleranţei faţă de preţurile excesive, pe fondul veritabilului dezinteres faţă de concurenţa eficientă.
E drept, nici statele europene nu se înghesuie în a utiliza regulile împotriva preţurilor excesive (art. 82 din Tratat), cu excepţia notabilă a Marii Britanii. Responsabilitatea majoră revine autorităţilor de reglementare a sectoarelor specifice, iar arbitrii concurenţei se concentrează asupra sursei problemei prin contracararea abuzurilor de poziţie dominantă sau a acordurilor restrictive. Totuşi, autoritatea de concurenţă irlandeză lansa în 2004 o investigaţie asupra preţurilor excesive de pe piaţa alimentelor. Ea a găsit un an mai târziu explicaţia într-o ordonanţă a guvernului (Grocery Order) care proteja companiile din sectorul alimentar, pe spezele consumatorilor irlandezi: peste 600 milioane euro anual. Automat, i s-a solicitat guvernului retragerea respectivului ordin. Acesta s-a conformat aidoma.
Spre deosebire de statele europene, economia noastră suferă patologic din cauza preţurilor excesive. Longevitatea morbidă a inflaţiei nu este specifică nici celorlalte economii în tranziţie.
Concurenţii de pe piaţa energetică, imobiliară, a cimentului, telecomunicaţiilor, ţigărilor, produselor farmaceutice, a asigurărilor sau a apei minerale resimt acut ineficienţa aplicării legislaţiei concurenţei. De cea din urmă depinde expansiunea firmelor private eficiente. Laxitatea politicii concurenţiale nu reuşeşte să garanteze funcţionarea normală a economiei româneşti, căci aprigii oponenţi ai concurenţei libere n-au precupeţit să alimenteze instabilitatea financiară, opacitatea, alocările discreţionare şi alte comportamentele anormale. La rândul lor, consumatorii care călătoresc în străinătate ştiu foarte bine că bunurile de larg consum sau medicamentele, precum insulina, sunt mult mai scumpe la noi decât pe alte pieţe europene şi că nu reuşim să controlăm fenomenul preţurilor excesive. Cu toţii suntem afectaţi, preţurile fiind invariabil împinse în sus:
§ fie de tolerarea practicilor exclusiviste ale actorilor pe piaţă – consecinţa abuzului de poziţie dominantă, a înţelegerilor restrictive de stabilire a preţurilor, distribuţiei sau împărţire a pieţelor;
§ fie de intervenţiile statului şi ploaia de acte normative care au favorizat practicile anticoncurenţiale – întârziind nejustificat liberalizarea preţurilor şi încheierea privatizării, reforma achiziţiilor publice, a ajutoarelor de stat, a subvenţiilor şi a altor facilităţi fiscale;
§ fie de corupţia care le tapează.
Legislaţia concurenţei nu poate constitui un remediu împotriva corupţiei (dar reforma juridică da) şi nici împotriva întârzierii privatizării (unde AVAS este direct vizat). Cert este că noi, cei lezaţi, nu ştim să ne apărăm de preţurile excesive apelând la instrumente economice. Optăm pentru argumentul cel mai la îndemână, arătând cu degetul spre pensiile şi salariile care au crescut atât de anevoios până în 2007, când Guvernul a hotărât să facă un şpagat mortal spre viitor.
Cine poate ajusta preţurile excesive?
În primul rând, cum bine se ştie, autorităţile de reglementare, cu avizul Ministerului Economiei şi Finanţelor, stabilesc preţurile şi tarifele practicate în activităţile economice specifice. Lipsa de transparenţă justifică existenţa preţurilor mult mai mari decât a costurilor.
În al doilea rând, controlul preţurilor poate fi exercitat de Guvern, cu avizul Consiliului Concurenţei, în sectoarele economice unde concurenţa este exclusă sau substanţial restrânsă, prin efectul unei legi, datorită existenţei unei poziţii de monopol sau a unei situaţii de criză, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, putând fi extinsă în împrejurări excepţionale (art. 4 din Legea Concurenţei).
În al treilea rând, Consiliul Concurenţei are menirea de a elimina denaturările concurenţei induse de practicile exprese sau tacite ale agenţilor economici de fixare a preţurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor, a adaosurilor şi a oricăror alte condiţii comerciale (art. 5). După cartelurile interzise, cinci la număr în 1999 şi doar unul singur în 2006, ai spune că piaţa funcţionează pe criterii tot mai echitabile, însă realitatea o infirmă rapid. Apoi, nu sunt puţine cazurile în care partenerii comerciali „se bucură” de condiţii inegale la prestaţii echivalente, provocând unora dintre ei, în acest fel, un dezavantaj în poziţia concurenţială. Nici cazurile de exploatare a stării de dependenţă a unui agent economic sau a consumatorilor pe o piaţă nu ne sunt străine. Nici chiar practicarea unor preţuri excesive pe piaţa internă care să poată susţine vânzarea la export sub costul de producţie (art. 6). Din păcate, Consiliul Concurenţei nu are în palmares prea multe investigaţii în acest sens şi, cu atât mai puţin, interdicţii şi sancţiuni. Căutările noastre au evidenţiat un singur caz de amendă aplicată în 2004 împotriva unui agent economic care, după concentrarea economică iniţiată, şi-a crescut preţurile cu 50%. El a fost obligat să le reducă şi să prezinte trimestrial, timp de doi ani, situaţia financiară lunară şi fundamentarea costurilor, iar semestrial situaţiile privind negocierile purtate cu beneficiarii produselor sale în vederea stabilirii preţurilor în condiţii de piaţă (Decizia 329/2004).
Efectul este scontat: pe de o parte, preţurile majorate subţiază forţat buzunarele consumatorilor interni, fără a reflecta raportul preţ-calitate, interacţiunea cererii şi ofertei sau investiţiile în cercetare, dezvoltare şi inovare, pe scurt, nefundamentată economic; pe de altă parte, preţurile excesive însoţesc rentabilităţi şi profituri ale agenţilor economici non-inovatori nejustificat de mari. Anomalia nu se opreşte aici, căci cei din urmă continuă să câştige cote de piaţă tot mai largi şi, astfel, poziţia dominantă riscă să conducă la abuzul impunerii unor preţuri mult prea ridicate.
Nu în ultimul rând, după 1 ianuarie 2007, Consiliul Concurenţei are o altă atribuţie vrednică a fi luată în seamă, dar neactivată până acum, pentru remedierea comportamentului anticoncurenţial al autorităţilor publice legiuitoare. Mai concret, el poate declara inaplicabil un act normativ care favorizează sau conduce la practici anticoncurenţiale, după care poate aplica şi sancţiuni agenţilor economici care continuă să se conformează acelei legi, decizii sau hotărâri guvernamentale. Comportamentele pe piaţă pot fi astfel corectate, dar în lipsa responsabilizării, lipsesc pârghiile specifice de coerciţie în sensul modificării actului legislativ vizat, ca în cazul irlandezilor.
Avem o piaţă funcţională şi eficientă?
O piaţă nu este suficient să fie funcţională – criteriu de admitere în UE, ci ea trebuie să fie şi eficientă. Din păcate, condiţia de funcţionalitate nu induce automat eficienţa. Cea din urmă presupune aplicarea corespunzătoare a legilor care reglementează piaţa, fie că discutăm de produse, de echipamente, de forţă de muncă sau de capital. La ea se adaugă existenţa lichidităţii pe piaţă şi, în sfârşit, costurile de tranzacţionare scăzute. De exemplu, dobânzile, comisioanele şi formalităţile necesare la creditele imobiliare sunt încă mult prea mari şi alimentează preţurile excesive.
Lipsa de reacţie a actorilor din piaţă este dezarmant, în timp ce cele mai multe cazuri de încălcare a concurenţei în UE sunt semnalate de firmele concurente deranjate de o anumită practică anticoncurenţială, respectiv de la consumatorii prejudiciaţi. Concepţia protecţiei proactive, prin înaintarea de sesizări sau plângeri la Consiliul Concurenţei, ne este cu atât mai străină.
Totuşi, răspunsul la întrebarea de ce nu avem o piaţă funcţională şi competitivă este mult mai complicat. El nu se rezumă doar la eficienţa instituţiilor statului sau ale operatorilor din piaţă în indeplinirea rolului lor esenţial în buna funcţionare a pieţelor. De exemplu, afacerea Caritas a fost posibilă deoarece nu am avut o lege care să interzică jocurile piramidale. Fondul SAFI s-a bucurat de prezenţa legii permisive, dar şi de lipsa unei instituţii care să supravegheze comportamentul lor, cum este actualul CNVM. La rândul său, FNI a fost posibil pentru că deşi era permis de lege şi CNVM exista, el nu şi-a îndeplinit rolul de supraveghetor corect şi a dat derogări lună de lună.
Paradoxal, în România, gravitatea şi durata perpetuării practicilor anticoncurenţiale la toate nivelurile găsesc autorităţile responsabile mult prea inerte, inofensive şi adaptate la continua proastă gestiune economică. La rândul său,
BNR, lipsită de mijloace eficiente de apărare şi sub pericolul iminent al agenţiilor internaţionale de rating, alege o coloraţie de avertizare şi o atitudine ameninţătoare: “nu mai trageţi de economie”. Ea provoacă surpriza Guvernului şi a sindicatelor agresoare, fără însă nici o referire la activitatea arbitrilor din piaţă. Ba mai mult, homocromia politicilor economice s-a reflectat şi în atitudinea asumată în cadrul Parlamentului României cu privire la bugetul anului 2008.
Neputinţa românilor de a reduce inflaţia şi de a eficientiza pieţele stă, aşadar, sub zodia culturii concurenţiale deficitare. Concurenţa este distorsionată, iar autorităţile statului care trebuie să acţioneze în favoarea normalizării comportamentelor pe piaţă o fac încă neconvingător şi nu sunt susţinute de actorii economici şi consumatori. Autorităţile guvernamentale, Consiliul Concurenţei, BNR, mediul de afaceri şi analiştii economici au cu toţii partea lor de responsabilitate.
Loading ...
