Demnitatea intelectuală a studentului român este consolidată de încă o prezenţă inedită ca talent, lectură, acribie şi scriitură. Numele ei este Ruxandra Popovici, studentă în anul II, Facultatea REI, ASE, colegă cu George pe care vi l-am prezentat în postarea precedentă. Ea ne propune articolul:
Heroina afgană – ce urmează?
Cursa electorală din SUA a readus în prim-plan Afganistanul, unde violenţele dau din nou bătăi de cap generalilor americani. Indiferent de rezultatul alegerilor, prezenţa trupelor SUA va fi mai puternic simţită în zonă. Faţă de 2001, însă, lucrurile s-au schimbat, iar conceptul de narco-terorism devine din ce în ce mai prezent. Provocarea noii administraţii va consta, aşadar, în reducerea culturilor de mac care alimentează producţia de heroină – o sursă de finanţare pentru talibani, dar şi o armă subversivă împotriva Occidentului şi nu numai.
Cu un PIB per capita de 800$, Afganistanul este a noua cea mai săracă ţară din lume. În 2005, primea ajutor extern în valoare de 2775 miliarde de dolari. După un război devastator şi în absenţa tehnologiei de care beneficiază alte ţări în curs de dezvoltare, viitorul economic al Afganistanului ar putea depinde de dezvoltarea unei agriculturi performante. Totuşi, în prezent, aproximativ 60% din PIB-ul ţării provine din comerţul cu opiu şi heroină. De asemenea, 90% din cantitatea de heroină traficată la nivel mondial provine din Afganistan.
Atunci când administraţia Bush şi-a exprimat hotărârea de a invada Afganistanul, una din motivaţii a constituit-o blocarea unui punct de plecare în traficul internaţional de heroină (desigur, pe lângă “războiul împotriva terorismului”). Totuşi, pe termen lung s-a dovedit că traficul cu narcotice a atins noi dimensiuni tocmai în urma războiului, din motive care urmează a fi analizate.
Până la sfârşitul anilor ’90, zona “Triunghiului de Aur” (Thailanda, Myanmar, Laos) a fost principalul producător de narcotice (opiaţi), în parte datorită colaborării traficanţilor cu regimul juntei militare din Myanmar. În 1999, Afganistanul a devenit noul performer, cu o producţie record de 4600 de tone. Se estima, la momentul respectiv, că 75% din heroina din lume era de provenienţă afgană. În 2000, Mullah-ul Omar (liderul taliban) interzice cultivarea macului, iar Programul de Control al Drogurilor din cadrul ONU confirmă succesul operaţiunii[i]. În 2001 însă începe războiul din Afganistan. Situaţia se schimbă radical. Regimul taliban cade. Opiul inundă pieţele statelor vecine. În 2002, Afganistanul îşi recâştigase deja poziţia de prim producător de opiu. În 2006, a produs 6100 tone de opiu – 92% din producţia mondială. În 2007, cantitatea produsă a crescut cu 15%, ceea ce înseamnă că 95% din heroină vine din Afganistan.
O ţară în reconstrucţie
Cum s-a ajuns la asta? În viziunea americană, Afganistanul este o ţară în reconstrucţie, eliberată de eroica Coalition of the Willing de sub jugul taliban, în care razele democraţiei încep să se întrevadă după lunga noapte totalitară (sau aşa părea, până la începerea campaniei electorale din SUA). În realitate, după înfrângere, talibanii s-au regrupat şi constituie, din nou, o forţă militară semnificativă. Fondurile lor provin din mai multe surse, între care traficul de droguri nu poate fi neglijat.
Talibanii se văd în două ipostaze: când au condus Afganistanul, au luptat împotriva drogurilor, în baza Shari’a (doctrina islamică); efortul lor a fost încununat de succes, cultura de mac devenind neglijabilă. În prezent, ei sunt rebeli într-o ţară aflată sub ocupaţie, cu un guvern impus din exterior. În consecinţă, scopul scuză mijloacele; talibanii protejează fermierii care cultivă mac, cerându-le, în schimb, o taxă. E ceea ce s-ar numi a win-win situation. Fermierii profită – o mare parte din populaţie a renunţat la munca de reconstrucţie a ţării, îndreptându-se spre cultivarea macului, mult mai profitabilă, astfel încât 80% din populaţia ţării este activă în agricultură (cu industria şi serviciile adjudecându-şi câte 10%)[ii]. Talibanii profită şi ei – banii obţinuţi din trafic sunt folosiţi pentru a cumpăra arme utilizate în războiul de gherilă.
Până nu demult, vulgata americană descria Afganistanul ca mult mai stabil şi mai sigur pentru un soldat decât Irakul. În pofida părerii unanime, în 2006, numărul de morţi din cele două ţări a fost totuşi comparabil; se estimează că în 2007 mai mulţi soldaţi au murit în Afganistan ( cu o uşoară reducere în 2008). Analiştii americani dau vina, pentru această stare de fapt, pe aliaţii lor europeni, care nu par a realiza ce pericol încă mai reprezintă Afganistanul.
Într-adevăr, Afganistanul este, prin tradiţie istorică, o nucă tare: Darius, Alexandru cel Mare, Ţari, Şahi sau Mari Moguli, niciunul nu a reuşit să cucerească acest teritoriu. La fel au eşuat şi Imperiul Britanic la apogeul puterii sale, precum şi 240.000 de soldaţi sovietici. Şi, evident, SUA & friends.
Cu toate acestea, coaliţia a adus progres economic în zonă. PIB-ul afgan a crescut cu 66% – desigur, din comerţul cu narcotice. Dar, ca orice economie sănătoasă, Afganistanul a trecut la producerea valorii adăugate pe teritoriu propriu: fabrică heroina. Şi nu în bucătării pe ici pe colo, ci la scară industrială. Economia înfloritoare este ajutată de drumurile pe care americanii le-au construit şi pe care tot ei le protejează.
Deloc întâmplător, patru din cei mai mari baroni ai traficului cu droguri din Afganistan fac parte din guvernul acestui stat – guvern pe care soldaţii americani (şi aliaţii săi – România avea, în 2004-2005, 418 de soldaţi în Afganistan, în operaţiunea Enduring Freedom[iii]) îl protejează cu preţul vieţii. Totodată, în SUA nu este un secret că foarte mulţi soldaţi reveniţi din Orientul Mijlociu sunt dependenţi de heroină – ieftină, la îndemână, produsă pe teritoriul pe care îl apărau.
Alexandr Litvinenko
Scandalul Alexandr Litvinenko a făcut, la vremea lui, înconjurul lumii şi a tensionat relaţiile diplomatice dintre Rusia şi Marea Britanie. De ce a fugit Litvinenko din Rusia? Teoria general acceptată este aceea că Litvinenko a aflat informaţii despre bombe amplasate de FSB (fostul KGB) în blocuri de locuinţe ruse pentru a cultiva sentimentele anti-cecene.
Adevărul este, se pare, altul. Litvinenko a lucrat pentru FSB în Sankt Petersburg între 2001 şi 2002. Cercetările pe care le-a întreprins l-au făcut să fie îngrijorat în privinţa transporturilor mari de heroină provenind din Afganistan, în special din fieful şefului de atunci al forţelor armate afgane, Generalul Abdul Rashid Dostum[iv], în nordul şi estul statului[v]. Dostum este, de fapt, uzbek, iar heroina sa trece peste Podul Prieteniei din Afganistan în Uzbekistan, unde este preluată de oamenii preşedintelui uzbek, Islom Karimov[vi]. Apoi este transportată, pe cale ferată şi camuflată ca baloţi de bumbac, spre Sankt Petersburg şi Riga – oraşe portuare.
Jeep-urile pline cu heroină circulă în permanenţă între Dostum şi Karimov. SUA, Marea Britanie şi Germania au investit sume uriaşe pentru a dona graniţei Afganistanului cu Uzbekistanul, la Termez, dispozitive de scanare a vehiculelor şi depistare a heroinei. Desigur, transporturile sunt dirijate de grăniceri pentru a ocoli pur şi simplu aceste aparate. Iar destinaţiile preferate nu sunt doar Europa şi SUA, ci, mai recent, China. Statele din Asia Centrală, cu o populaţie tânără şi săracă, sunt, la rândul lor, în pericol să devină “narco-societăţi”[vii].
Litvinenko a descoperit capătul din Sankt Petersburg al acestei afaceri şi a fost surprins de gradul de implicare a autorităţilor locale, poliţiei şi oficialilor. A raportat descoperirile în mod detaliat lui Vladimir Putin. Conducătorul Rusiei, este, totuşi, originar din Sankt Petersburg, iar oamenii denunţaţi erau aliaţi puternici, care îl propulsaseră pe acesta la putere. Litivinenko făcuse o greşeală uriaşă.
Această teorie este susţinută de fostul ambasador britanic în Uzbekistan, Craig Murray (de altfel, situaţia nu este un secret în Asia Centrală, şi nici pentru instituţiile internaţionale de control al traficului de droguri). Murray a văzut exact ce a văzut şi spionul rus. La fel ca Litvinenko, el nu a reuşit să îşi convingă superiorii că problema drogurilor este mai stringentă şi mai amplă decât pare.[viii]
Şi acum?
Cu ocazia începerii cursei pentru investitură în cele două mari partide americane, ochii opiniei publice s-au întors către Afganistan. Barack Obama a fost primul care a recunoscut faptul că Irak-ul nu e singura zonă din Orientul Mijlociu care ridică probleme forţelor armate. Pentru soluţionare, el propune relocarea trupelor din Irak în Afganistan – până în 2010 ar urma ca în Irak să rămână doar o “forţă reziduală” pentru a combate terorismul. Astfel, în Afganistan ar fi dislocate 2 brigăzi (aproximativ 6000 de oameni)[ix].
Pe de altă parte, John McCain nu are nicio intenţie de a retrage armata din Irak – şi de ce ar avea? Erik Prince[x], fondatorul şi proprietarul “agenţiei militare private” Blackwater USA (Prince este ofensat de titlul de “mercenari” atribuit oamenilor săi), este unul dintre marii finanţatori şi susţinători ai Partidului Republican. Iar Halliburton şi al său Dick Cheney sunt cei mai mari beneficiari ai operaţiunilor de “reconstrucţie” din Irak. Totodată, The Maverick, aşa cum îl numesc susţinătorii la cei 72 de ani ai săi, intenţionează să suplimenteze numărul de trupe din Afganistan cu 3 brigăzi. Desigur, cea mai recentă suplimentare a trupelor ( the Surge, cum a ajuns să fie cunoscută) se pare că dă rezultate. În timp ce 2 din 3 americani vor să vadă războiul din Irak încheiat, majoritatea consideră că sporirea efectivelor în zonă are un efect pozitiv.
Aşadar, trebuie să ne întrebăm: îşi permit americanii, cu a lor economie în recesiune, să mai poarte două războaie, ba să mai şi trimită oameni şi fonduri în Orientul Mijlociu? Şi dacă da, cum va ajuta asta ţările afectate, mai ales Afganistanul? Cum va afecta această evoluţie traficul cu heroină?
Americanii vor răspunde la aceste întrebări în noiembrie.
Din fericire, piaţa dă un răspuns mult mai clar şi mai optimist: în contextul crizei alimentare mondiale, în unele zone preţul grâului s-a dublat sau chiar triplat. Acest lucru face ca un kilogram de grâu să valoreze substanţial mai mult decât unul de mac. În consecinţă, fermierii afgani – sau măcar o parte – se vor orienta către cultivarea cerealelor.
Sigur că soluţia nu va veni peste noapte, şi nici nu va fi atât de simplă. Dar e posibil ca ea să existe.
[i] http://opioids.com/afghanistan/index.html
[ii] https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/af.html
[iii] http://www.csees.net/?page=country_section&country_id=6&sec=8
[iv] Dostum este renumit pentru cruzime, brutalitate şi afinitate pentru tortură. De altfel, a fost demis din postul său în armată la începutul lui 2008, pentru implicarea într-o răpire http://en.wikipedia.org/wiki/Abdul_Rashid_Dostum
[v] Informaţia a fost parţial confirmată de către Antonio Maria Costa, directorul Oficiului ONU pentru Droguri şi Criminalitate în 2003
[vi] Islom Karimov, de o factură morală la fel de înaltă ca Dostum, este la al n-ulea mandat ca preşedinte, în urma unor alegeri contestate de comunitatea internaţională, iar Uzbekistanul este pe “lista neagră” a unor organizaţii ca Amnesty International pentru încălcarea Drepturilor Omului http://en.wikipedia.org/wiki/Islom_Karimov
[vii] Mai multe pe acest subiect la http://www.vanityfair.com/politics/features/2002/03/afghanistan200203
[viii] http://www.globalresearch.ca/PrintArticle.php?articleId=6405
[ix] Informaţii despre planurile celor doi candidaţi în Foreign Policy România, septembrie/octombrie 2008, pagina 73
[x] http://en.wikipedia.org/wiki/Erik_Prince
Loading ...
