Pe cine cred eu si solutiile anti-criza pe care le propun (III)

Deunăzi vă spuneam că sunt:
a. diferenţe semnificative între previziunile Comisiei Europene (CE) din toamna lui 2008 şi cele din ianuarie 2009 cu privire la ritmul de creştere economică din România anului 2009, de aproape 3 puncte procentuale.
b. diferenţe mai mici apar între prognozele actuale europene şi cele asumate de către Ministerul român de Finanţe (MF), de 3/4 puncte procentuale.
c. diferenţe înspăimântătoare apar între estimările CE şi ale MF cu privire la deficitul bugetar.
Surprinzătoare? NU!
Ba mai mult, estimările CE cu privire la creşterea economică din ţara noastră cred că sunt uşor optimiste. Dacă nu ne asumăm responsabil realitatea, cu ale sale fragilităţi şi incertitudini agravante, nu vom face decât să irosim energiile politice pentru contracararea efectelor crizei prin satisfacerea intereselor particulare. Subvenţiile, bonurile de masă sau pentru turism, taxe noi pentru administratorii de fonduri private ş.a.m.d. nu constituie remedii la actuala criză economică, ba din contră. Aruncăm cu banii pe geam şi blocăm domenii încă nedezvoltate. Soluţiile pe termen scurt care absorb resursele disponibile, şi aşa puţine, nu au cum să ne salveze. Cum bine spunea Belka, fostul prim-ministru polonez şi actualul director al FMI pentru regiunea Europei Centrale şi Est, criza economică a creat momentul favorabil pentru reforme profunde, imposibil de coordonat rapid şi eficient în vremuri normale. Pe scurt, în loc să găsim soluţii pe termen lung, nu vom face decât să generăm noi dezechilibre majore.

Să mă explic:

Punctul a.
Efectele intervenţionismului în ţările dezvoltate ale lumii, dacă sunt benefice, se vor arăta abia în trimestrul patru al anului 2010. Din acest punct de vedere, aşteptările lui P. Krugman pentru economia americană şi J.-C.Trichet pentru economia europeană – vezi aici discursul său integral de azi, din Parlamentul European – coincid. Proiecţiile europene pentru România, care au luat în calcul dinamicile mai optimiste ale pieţelor externe din toamna lui 2008 (de care suntem în mare parte dependenţi) trebuiau revizuite, evident, tot în jos.
Reiau exemplul câtorva pieţe europene partenere ale României care nu o vor duce prea bine în acest an: Germania (-2,3%), Italia (-2,0%), Ungaria (-1,6%) sau Austria (-1,2%). Letonienilor şi spaniolilor le va fi şi mai greu, căci ei vor fi martorii cei mai probabili ai unei recesiuni economice extrem de severe: -6,9%, respectiv -5,0% în anul acesta. Aceeaşi Comisie Europeană consideră în prezent că economia americană şi japoneză va suferi contracţii dure, de -1,6%, respectiv de -2,4% în 2009.
Cred că ne putem aştepta la noi revizuiri în jos ale proiecţiilor economice globale. Incertitudinile sunt mari, iar criza economică abia a început să-şi înfigă colţii în buzunarele noastre.

Punctul b.
Diferenţele dintre prognozele româneşti şi cele europene actuale sunt uşor de explicat. Dacă luăm în calcul dependenţa economiei româneşti de agricultură şi scenariul “avem ploi în mai, avem şi mălai”, evident credităm prognoza românească de 2,5% creştere economică în 2009. Dacă ploile nu ne vizitează, credităm mai degrabă prognoza europeană, de 1,8%. Nimeni nu poate spune cât de intensă va fi contracţia economică. Cert este că acesta este trendul, iar soluţiile anti-criză nu ar trebui să se complacă pe ritmuri de creştere economică optimiste.

Punctul c.
Diferenţe mult mai mari apar între prognozele cu privire la deficitul bugetar de -7,5% în PIB în viziunea europeană, faţă de obiectivul de circa 2% asumat de către MF, pentru anul 2009. Aici este şi mai uşor de explicat. Europenii au luat în calcul toate angajamentele legislative din anul 2008 cu privire la creşterile de pensii, de salarii, de ajutoare sociale etc. care îşi arată efectele în 2009. Ei nu îşi pot imagina că o lege adoptată şi intrată în vigoare poate să nu se aplice în România. Ceea ce cred că, de fapt, se va întâmpla.

Măsuri anti-criză

Propunerilor sindicale aruncate în dezbaterea mediatică şi pe masa guvernului sunt preponderente, în timp ce reformele structurale salvatoare sunt neglijate. Fragilitatea finanţelor publice – dată de deficitului bugetar (estimat la 5,2% pentru 2008), de datoria externă pe termen scurt ridicată, de indisciplina politicilor macroeconomice, de politica de consum care nu favorizează producţia internă, ci mai degrabă importurile – va fi în aceste condiţii şi mai mult subminată. Este capcana în care a căzut şi precendetul guvern “liberal”.
Aşadar, cred că cel puţin patru măsuri sunt demne de luat în calcul:

1. scutirea de impozit pe profitul reinvestit (în cuantum de maximum 25% din profitul total) – pentru stimularea investiţiilor, a producţiei, a creării de locuri de muncă şi, implicit, stimularea cererii (măsură asumată în programul de guvernare al PDL);

2. reducerea cheltuielilor publice administrative abuzive şi inutile, simplificarea şi eficientizarea aparatului birocratic central şi local – estimările merg până la un nivel de 30% din cheltuielile publice;

3. absorbţia rapidă şi eficientă fondurilor europene – aproximativ 80% din totalul fondurilor structurale şi de coeziune sunt destinate administraţiei publice centrale şi locale;

4. reducerea contribuţiilor la asigurările sociale – la prima vedere, reducerea acestor impozite duce la scăderea încasărilor bugetare; în schimb se va stimula crearea şi/sau salvarea de locuri de muncă, se va stimula consumul şi producţia; vom fi martorii unui plus la ritmul creşterii economice dat de beneficiile dinamice ale unui astfel de demers care va contrabalansa costurile statice;

Efectele economice multiplicative date de intervenţiile prin subvenţii, pentru menţinerea locurilor de muncă sau pentru stimularea consumului şi/sau a producţiei, sunt inexistente. Nu facem decât să amânăm doar creşterea numărului şomerilor, a costurilor bugetare pe care le implică ajutoarele de şomaj aferente, până la epuizarea resurselor alocate pentru subvenţii.

Avantajele unor astfel de reforme:

- guvernul nu este expus la corupţie întrucât nu se află în poziţia de a oferi cu largheţe stimulentele fiscale discriminatorii, ca în cazul subvenţiilor sectoriale sau de altă natură;
- stimulentul fiscal este direct şi beneficiază de el toate firmele şi toţi angajaţii;
- reforma fiscală este uşor de implementat, rapid şi are efecte imediate.

Pe zona de investiţii prioritare strigăm la unison cele trei priorităţi majore, iar dacă resursele sunt limitate soluţia stă în parteneriatul public-privat, adică în concesiuna lucrărilor pentru autostrăzi, aşa cum se întâmplă peste tot în Europa:

- INFRASTRUCTURA DE TRANSPORT;
- INFRASTRUCTURA DE TRANSPORT;
- INFRASTRUCTURA DE TRANSPORT.

Decât fără autostrăzi, mai bine cu o taxă de autostradă.

Concluzie: în vremuri de criză financiară şi economică nu e loc de greşeli în managementul public, iar spaţiul pentru greşeli politice în guvernarea ţării s-a restrâns până la asfixiere.