Sase analisti din Bulgaria, Romania, Polonia, Germania, Estonia despre 1989

Intreaga Europa sarbatoreste 20 de ani de la caderea Zidului Berlinului. Evenimentele culturale imbraca capitalele europene in luna noiembrie cu ocazia acestui eveniment.

Ceea ce va propun mai jos este traducerea unor extracte de rezumate a sase analişti din Bulgaria, România, Polonia, Germania, Estonia despre anul 1989:

David Hayes şi openDemocracy, 2 noiembrie 2009
1989: momentul, moştenirea, viitorul

Cum arată astăzi marea revoltă din 1989, din perspectiva celor douăzeci de ani care au trecut? Planează încă multe întrebări asupra evenimentelor graţie cărora „noi, poporul” am devenit actori ai istoriei în Europa centrală şi de est, zidul Berlinului a căzut, guvernele comuniste din regiune s-au dezintegrat, iar războiul rece s-a încheiat.

Ce îşi doriseră oamenii atunci şi în ce măsură li s-au împlinit aşteptările? Ce şi cine a făcut posibilă schimbarea? Cine a câştigat şi cine a pierdut? A fost o revoluţie „de-adevăratelea” (şi este asta bine sau rău)? Dacă nu a fost sfârşitul istoriei, ce a început atunci? Să fie prea devreme pentru dezamăgiri, ori prea târziu pentru speranţe?
Faptul că 1989 a fost şi anul în care s-au întâmplat masacrul din piaţa Tiananmen, retragerea sovietică din Afganistan, întoarcerea Braziliei la democraţie şi fatwa iraniană subliniază caracterul central şi rezonanţele contemporane ale acestui moment.
La ceas aniversar, colaboratorii openDemocracy ne împărtăşesc reflecţiile lor despre momentul 1989 şi lumea construită în umbra evenimentelor acelui an.

1. Ivan Krastev: O epuizare politică
2. Adam Szostkiewicz: Legea de fier a istoriei
3. Vladimir Tismăneanu: Alfa şi omega
4. Krzysztof Bobinski: În mişcare
5. Alexander Rahr: O mare răsturnare
6. Rein Müllerson: Ziduri vechi, garduri noi

1. Ivan Krastev, Centrul pentru Strategii Liberale, Sofia: O epuizare politică

Ivan Krastev este directorul Centrului pentru Strategii Liberale din Sofia, Bulgaria. Este visiting fellow al Institutului pentru Ştiinţe Umane (IWM) din Viena, în perioada iunie-decembrie 2009

1989 a fost „cel mai fericit moment din istoria europeană” – sau cel puţin aşa era considerat cândva. Într-un comentariu din 1999 asupra semnificaţiei istorice a „revoluţiilor de catifea” din Europa centrală, Robert Cooper scria că „anul 1989 desparte trecutul de viitor aproape tot atât de clar precum zidul Berlinului separase odinioară răsăritul de apus”. Victoria occidentului în războiul rece a fost o cvintuplă realizare: a însemnat triumful liberalismului; sfârşitul imperiilor în Europa; sfârşitul geopoliticii (al „strategiilor magistrale”); reunificarea Europei; şi întoarcerea la o politică externă bazată pe valori.
Astăzi, un deceniu mai târziu, ne confruntăm cu o ambiguitate crescândă privind semnificaţia istorică a lui 1989. Liberalismul se află în criză (iar criza este cea mai acută în Europa centrală); războiul de cinci zile dintre Rusia şi Georgia din august 2008 a marcat reînvierea geopoliticii; unitatea Europei este sub semnul întrebării; „realismul” lui Henry Kissinger este din nou la modă; iar criza economică globală constituie o provocare pentru toate ipotezele majore ale epocii post-1989.
Rezultatul acestei ambiguităţi este că, în vreme ce, oficial, „1989” este sărbătorit în toată Europa, căderea zidului Berlinului îşi pierde însemnătatea de care se bucurase, aceea de a stabili (după formula lui Robert Cooper) o linie clară de separaţie între trecut şi viitor.
Într-adevăr, se pare că energia politică din 1989 s-a epuizat atât în răsăritul, cât şi în apusul Europei. Noua generaţie de lideri ai Europei Centrale (populişti şi tehnocraţi deopotrivă) se simt deconectaţi de la ideile şi moştenirea revoluţiei din 1989. Nu este revoluţia lor. Populiştii preferă să-şi caute legitimitatea în discursurile tradiţionale naţionaliste (de dinaintea celui de-al doilea război mondial); iar noii generaţii de liberali pragmatici nu-i pasă de politica simbolică. „Deconectarea” aceasta este resimţită şi de cetăţeni. Un sondaj recent arată că doar 14% dintre maghiari consideră că au câştigat de pe urma schimbării. Ceea ce trebuia să fie revoluţia oamenilor obişnuiţi seamănă din ce în ce mai mult cu emanciparea elitelor.
Experienţa comunistă – şi cea totalitară în general – şi-au pierdut locul central în autoidentificarea democraţiei. Ideile lui 1989 sunt percepute ca irelevante în faţa apariţiei unor noi tipuri de provocări, printre care imigraţia, terorismul şi schimbarea climatică. E simptomatic că, cu ocazia celei de-a douăzecea aniversări, un nou bestseller intitulat Reflecţii asupra Revoluţiei din Europa a apărut în librăriile de pe continent; dar, spre deosebire de pamfletul clasic al lui Ralf Dahrendorf din 1990, titlul lui Christopher Caldwell nu se referă la evenimentele din 1989, ci la perspectiva islamizării treptate a Europei.
Să fie astfel posibil ca 1979 – anul revoluţiei islamice în Iran şi al începutului reformelor economice din China – să rămână în istorie ca un adevărat punct de cotitură al modernităţii, iar importanţa lui 1989 să se reducă şi mai mult? Corect ar fi să răspundem că nu putem şti. Dar nu ar fi exagerat să susţinem că măsura în care 1989 a pălit deja este cea mai clară dovadă a crizei de încredere în sine a Europei.

2. Adam Szostkiewicz, Polityka, Varşovia
Legea de fier a istoriei
După 1989 n-a mai fost catifea – ci un drum plin de hârtoape.

Adam Szostkiewicz este scriitor şi jurnalist la săptămânalul Polityka din Varşovia.

La 4 iunie 1989, am fost martor la bucuria şi – deopotrivă – la oroarea cea mai mare din istoria lumii. La Varşovia, bucuria a fost că Solidaritatea mea (sic) câştiga alegerile generale libere care fuseseră organizate în urma unui acord negociat între autorităţi şi liderii mişcării, aceştia din urmă încarnând speranţa naţiunii pentru schimbare radicală.
Şi apoi oroarea. Am urmărit la ştiri ce se întâmplase în Piaţa Tiananmen la Beijing. M-a străfulgerat un gând: poate că greşisem când am ales să semnăm o înţelegere cu regimul autoritar. Ce garanţie aveam că a doua zi nu aveau să dea înapoi pe toate fronturile şi să folosească forţa pentru a reprima aspiraţiile oamenilor?
Dar nu a existat nici un Tiananmen în Polonia. Avea să se întâmple ceea ce era de neimaginat: o tranziţie paşnică de la lipsa de libertate la începuturile unei democraţii liberale. Au existat multe drumuri mai mult sau mai puţin bătătorite care au condus la acest rezultat în Polonia, dar şi în Uniunea Sovietică a lui Mihail Gorbaciov, în Ungaria, precum şi în regimurile închise ale Cehoslovaciei şi Germaniei de Est. A existat şi un context mai larg al unui întreg ciclu istoric. Blocul de est nu putea supravieţui în lipsa unei conduceri, a legitimităţii şi a unor ţinte economice. Într-un fel, a fost un sfârşit al istoriei: eşecul complet al unui proiect utopic care fusese impus celor de dincolo de „cortina de fier”.
Ce am văzut la Berlin în noiembrie 1989 a fost spectaculos. Am fost fericiţi, am simţit cum vântul schimbării suflă mai tare în Europa; dar nu am plâns atunci. Am plâns când Vaclav Havel a fluturat cu mâna spre sute de mii de oameni de la un balcon la Praga. Pentru noi, cei din Polonia, acela a fost actul final al eliberării, încununarea ei.
Fireşte că în douăzeci de ani emoţiile s-au mai estompat şi că moştenirea acelui an miraculos, 1989, are parte de evaluări amestecate. Nu toate ocaziile au fost exploatate suficient, după cum nu s-au împlinit nici toate visele şi speranţele de atunci. Parte a preţului pe care l-am plătit a fost mai puţină democraţie socială şi solidaritate între generaţii decât era de aşteptat. Europa Centrală este într-o stare mult mai bună, rănile separării din timpul războiului rece au început să se vindece graţie integrării europene, dar ritmul acestor schimbări radicale s-a dovedit prea dificil de controlat şi de absorbit.
N-am avut câtuşi de puţin de a face cu o „tranziţie” de catifea; de altfel, continuă să fie un drum foarte anevoios. Însă nu cred că se pot face prea multe în privinţa aceasta. Să fie oare o „lege” nescrisă a istoriei că totdeauna lucrurile se întâmplă altfel decât credem noi că se vor întâmpla?

3. Vladimir Tismăneanu, Universitatea din Maryland: Alfa şi omega

Vladimir Tismăneanu este profesor de ştiinţă politică la Universitatea din Maryland (College Park). În 2006, a condus lucrările Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Printre cărţile publicate se numără Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism and Myth in Post-Communist Europe (Princeton University Press, 1998) şi (în calitate de coordonator) Stalinism Revisited: The Establishment of Communist Regimes in East-Central Europe (Central European Press, 2009). Pagina sa de Internet este următoarea: http://www.bsos.umd.edu/gvpt/tismaneanu/

Au trecut două decenii de când înlănţuirea dramatică a evenimentelor din Europa centrală şi de est care au condus la realizarea a ceea ce mulţi considerau imposibil: căderea regimurilor comuniste, sfârşitul unui sistem care părea sortit să dureze pentru totdeauna. De fapt, înainte de 1989, chiar ideea de postcomunism părea o simplă fantezie. Această posibilitate a fost respinsă larg, deopotrivă în cercurile practicienilor şi în cele academice, în numele realismului pragmatic.
Este adevărat că unii dizidenţi (Andrei Amalrik, de pildă) şi cercetători au prevăzut că se apropie sfârşitul. În 1988, am publicat o carte intitulată The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopia (Mizeria utopiei: Criza ideologiei marxiste în răsăritul Europei), în care susţineam că doi factori aveau să ducă la prăbuşirea iminentă: erodarea ideologică care cauzase o fatală „criză de legitimitate” a regimurilor comuniste şi avântul mişcărilor şi ideilor alternative („societatea civilă”).
Îmi devenise deja clar că elitele conducătoare – acele birocraţii pe care Stephen Kotkin le numeşte uncivil society (societate „necivilă”, ba chiar „needucată” sau „necetăţenească”) – îşi pierduseră încrederea în sine de care angajarea lor ideologică nu se putea dispensa. Nu mai exista zel sau entuziasm; crezul marxist-leninist oficial nu mai era decât o îngrămădire de sloganuri banale. Factorul Mihail Gorbaciov (de fapt o renunţare la doctrina suveranităţii limitate, emisă de Leonid Brejnev) şi accentul pus de Papa Ioan Paul al II-lea pe sacralitatea adevărului au catalizat şi mai mult renaşterea forţelor sociale care îşi propuseseră să nimicească sistemul.
Perspectivele în majoritate sumbre s-au dizolvat în cursul câtorva luni, apoi săptămâni şi chiar zile. Revoluţiile din 1989 au destrămat iremediabil leninismul şi au deschis calea către self-empowerment, spre auto-capacitarea cetăţenilor din ţările est-europene. Prin aceasta, au produs un progres intelectual esenţial: regândirea noţiunii de cetăţenie, care fusese subminată şi negată sistematic de regimurile comuniste.

4. Krzysztof Bobinski, Unia & Polska: În mişcare

Krzysztof Bobinski este preşedintele Unia & Polska. A fost corespondentul Financial Times pentru Varşovia (1976-2000) şi mai târziu a publicat revista Unia & Polska. Scrie pentru European Voice şi este editor asociat secţiunii de afaceri europene la Europe’s World.

Istoria nu s-a sfârşit în 1989. S-a oprit doar pentru o clipă. Nu a fost anul unei revoluţii, ci unul al restauraţiei. Mihail Gorbaciov a creat spaţiul politic pentru schimbare, iar Europa dominată de sovietici a folosit această ocazie pentru a se elibera. Miraculos este că schimbarea a fost una paşnică. Revoluţiile au nevoie de viziuni. Restauraţiile sunt mai puţin imaginative. Însă încotro se puteau îndrepta aceste societăţi după ce planificarea în stil sovietic secase entuziasmul pentru utopiile de orice fel? E simplu. Spre luminile strălucitoare ale occidentului! Oricine a călătorit cu trenul între Berlinul de est şi cel de vest înainte de 1989 va şti la ce mă refer: tenebrele disperării de o parte (cea de est) şi un puhoi tumultuos de lumină în cealaltă parte (de vest).
În 1989, din fericire pentru Europa centrală (şi spre deosebire de Balcani), existau instituţii spre care aceste ţări s–au putut orienta (Uniunea Europeană şi NATO), precum şi modele de urmat. Întrebarea pentru reformatori a fost întotdeauna: „cum se procedează de cealaltă parte?” Singura alegere pe care au avut-o de făcut a fost aceea a modelului de stat occidental (francez, german, anglo-saxon) după care să se călăuzească.
Douăzeci de ani mai târziu, istoria s-a pus din nou în mişcare. S-a născut o generaţie complet nouă de tineri aflaţi la vârsta de douăzeci de ani. Hrăniţi şi educaţi în condiţiile libertăţii de exprimare şi de mişcare, ei aşteaptă să-şi facă intrarea pe piaţa muncii. Deşi nu duc lipsa încrederii în sine, mai trebuie încă să îşi articuleze o viziune viitoare proprie, adaptată societăţilor în care trăiesc. Între timp părinţii lor – care ar trebui să fie mai înţelepţi – au început să zgândărească răni de demult. Vechile antagonisme încep să reapară: între polonezi şi lituanieni, între italieni şi sloveni, între unguri şi slovaci, între ucraineni şi polonezi, croaţi şi sloveni. Vaclav Klaus, preşedintele Republicii Cehe, a consumat foarte multă energie pentru a face din „decretele Benes” o chestiune politică. Apoi mai sunt şi ruşii. În acelaşi timp, societăţile occidentale postbelice nu mai văd astăzi niciun inamic comun şi se întreabă la ce mai servesc UE şi NATO, aceste ancore ale statelor post-sovietice.
Lucrul cel mai important de reţinut despre 1989 este că a fost o epocă a schimbărilor paşnice. Să sperăm că vom reuşi să păstrăm intactă această moştenire în anii ce vin.

5. Alexander Rahr, Consiliul German privind Relaţiile Externe: O mare răsturnare

Dezmembrarea Uniunii Sovietice acum aproape două decenii a permis intrarea Europei într-o eră de libertate pe care continentul nu o mai cunoscuse vreodată. Principalele două elemente pozitive ale noii ordini a păcii europene au fost includerea a douăzeci şi şapte de state (iar numărul se află în creştere) de state europene într-o Uniune Europeană comună şi apariţia unei Rusii noi, dispusă la cooperare şi non-totalitară.

Alexander Rahr este director de programe pentru Rusia / Eurasia la Deutsche Gesellschaft für Auswärtige Politik (Consiliul German pentru Relaţii Externe / DGAP) din Berlin.

Rusia a ales deschiderea spre occident şi în final chiar stabilirea de alianţe în această direcţie. UE a devenit partenerul comercial principal al Rusiei, iar Rusia a apărut ca principalul furnizor de energie al UE. Preşedintele Elţin şi ministrul său de externe Andrey Kozyrev au propus chiar crearea unui sistem democratic comun care să reunească nordul planetei, respectiv Rusia, Statele Unite, Uniunea Europeană şi Japonia. Cei doi considerau că acesta ar fi singurul mod în care Rusia s-ar putea apăra de provocările din partea sudului planetei. În timpul uneia dintre primele sale vizite în Polonia, Elţin a declarat oficial că Rusia nu are obiecţii la aderarea Poloniei la NATO.
Occidentul a câştigat mari avantaje de pe urma schimbărilor dramatice care au avut loc în Rusia în anii ʼ90. A salutat revoluţia rusească şi sfârşitul comunismului. Războiul rece s-a încheiat în mod paşnic. SUA şi UE au sprijinit Rusia prin credite financiare şi alte tipuri de asistenţă, din teama că o Rusie slabă s-ar putea prăbuşi şi ar putea azvârli Europa în haos.
Acum, în 2009, lucrurile arată complet altfel. Vladimir Putin a reinstaurat în Rusia o conducere autoritară, dar a şi întărit sistemul economic al ţării. Mentalitatea elitelor şi a populaţiei ruseşti s-au schimbat. Între 1989 şi 1991, sărbătoriseră câştigarea libertăţii împreună cu celelalte naţiuni membre ale fostului Pact de la Varşovia. Astăzi, Rusia nu mai vede în aceşti ani o victorie, ci o înfrângere. De ce au degenerat astfel lucrurile?

6.Rein Müllerson, Universitatea Nord din Tallinn: Ziduri vechi, garduri noi

1989 simbolizează o perioadă care a fost orice, numai plictisitoare nu. La douăzeci de ani depărtare, încă nu avem un bilanţ definitiv al acestor decenii de exaltare.

Rein Müllerson este rectorul Universităţii Nord din Tallinn. A fost profesor şi sef al catedrei de drept internaţional la King’s College, Londra (1994-2009), membru al Comitetului Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului (1988-92), visiting professor al London School of Economics and Political Science (1992-94), şi prim vice ministru de externe al Estonia (1991-92)

Printre cărţile publicate de Rein Müllerson se numără Human Rights Diplomacy (Routledge, 1996) şi Central Asia: A Chessboard and Player in the New Great Game (Kegan Paul, 2007). Ultimul său volum este o colecţie de eseuri grupate într-un Recueil des cours la Academia de drept internaţional din Haga: Democracy Promotion: Institutions, International Law and Politics (Nova Publishers, 2009).

Dacă pentru confucianişti, care preţuiesc stabilitatea şi ordinea, străvechea zicală chinezească „Fie să trăiţi timpuri interesante” s-ar putea să fi sunat ca un blestem, pentru oamenii din Europa centrală şi de est – ale căror state făcuseră parte din blocul sovietic – aceştia erau ani plini de speranţă. Pluteau în aer mult idealism şi naivitate, iar aşteptările erau enorme. E firesc că nu au fost îndeplinite toate promisiunile. Multora paharul le pare pe jumătate gol; pentru unii este chiar mai gol decât era înainte. Astfel, dacă încercăm să răspundem la întrebarea „trăim astăzi mai bine ca acum douăzeci de ani?”, ar fi greu, ba chiar absurd, să vorbim în numele fiecăruia, în numele tuturor grupurilor sociale şi în numele întregii naţiuni.
Cu siguranţă e mai multă libertate astăzi, atât în Europa, cât şi în lume în general. Cele mai multe ţări au devenit şi ele mai prospere. Cu toate acestea, numeroase societăţi au devenit mai puţin egale şi au apărut mai multe conflicte sângeroase ale căror circumstanţe favorizante cel puţin (dacă nu cauzele lor) se află în acele transformări. Mamele, surorile şi fiicele îndoliate din Srebrenica, nu găsesc nicio consolare în creşterea agregată a libertăţii.
Este adevărat, pentru estonieni, letoni şi lituanieni, ca şi pentru majoritatea oamenilor din statele foste sovietice din Asia centrală şi Caucaz, prăbuşirea Uniunii Sovietice (pentru Vladimir Putin „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut”) a însemnat independenţa la care năzuiseră; dar multe femei din (de pildă) Kyrgyzstan sau Tajikistan nu se simt câtuşi de puţin mai libere decât atunci când erau conduse de la Kremlin. Independenţa nu duce întotdeauna la sporirea libertăţii. Caucazul s-a confruntat cu mai multe conflicte sângeroase care au creat tragedii umane enorme, astfel că multora le este foarte greu să identifice avantajele schimbărilor de după 1989.
Destrămarea statelor federale ca Uniunea Sovietică şi Iugoslavia socialistă a produs nemulţumiri în rândul multor etnii. Este într-adevăr dificil de explicat (ştiu asta fiindcă aş încercat) de ce croaţii, slovenii sau georgienii (de exemplu) îşi merită independenţa statală, în vreme ce kosovarii, abhazienii sau cetăţenii Oseţiei de Sud nu; şi, când cei din urmă şi-au declarat totuşi independenţa naţională (graţie sprijinului extern), aceasta merită să fie recunoscută ca atare pentru unii, iar pentru alţii nu. În fond, „unicitatea” fiecărui caz pare să ţină de subiectivitatea fiecăruia.
O lecţie a acestor două decenii este că statele autoritare, multietnice ar putea să nu supravieţuiască intacte tranziţiei; dar că încercările de a încuraja fragmentarea şi tentativele de a ţine laolaltă entităţi ale căror părţi nu mai doresc să trăiască împreună pot fi la fel de periculoase. Nu există soluţii ideale; adesea nu dispunem decât de alternativa răului celui mai mic.
Extinderea Uniunii Europene a fost în general o binecuvântare pentru statele independente care se aflau deja sub umbrela Bruxelles-ului (sau cel puţin undeva în apropiere). UE este criticată pentru birocraţie, risipă, deficit democratic şi alte păcate (reale şi exagerate); dar a adus destule beneficii pentru ţările care au avut norocul să se afle în preajma acestei uniuni postmoderne. Rolul NATO a fost mai controversat, iar transformarea sa dintr-o alianţă pe timpul războiului rece într-o entitate de securitate colectivă a fost prea lentă.
La un deceniu de la aniversare, procesele de transformare din Europa care au culminat în 1989 au ajuns să fie puse în umbră de alte evoluţii: 9/11 şi „războiul împotriva terorismului”, războaiele din Afganistan şi din Irak, sfârşitul unipolarităţii şi ascensiunea Chinei, criza financiară şi economică globală, proliferarea nucleară şi criza acută a mediului. Toate acestea au grevat şi asupra Europei centrale şi de est. Dacă influenţa administraţiei lui Barack Obama nu este încă resimţită în întregime în regiune, atitudinea mai puţin înclinată spre confruntare directă şi politica externă mai pragmatică promovate de preşedintele american nu sunt totdeauna pe placul acelora care, după ce au dărâmat zidurile vechi dinspre vest, ar prefera să construiască garduri noi spre răsărit.
„Where one stands depends on where one sits”; cu alte cuvinte, poziţia adoptată de fiecare depinde de localizarea sa iniţială. De-a lungul acestor două decenii, am locuit în trei capitale (Moscova – Tallinn – Londra, iar acum din nou Tallinn) şi am lucrat o vreme pentru Organizaţia Naţiunilor Unite în Asia centrală. Această experienţă mi-a indus o perspectivă multiplă asupra evoluţiilor declanşate de încercările lui Mihail Gorbaciov de a reforma Uniunea Sovietică. O astfel de reprezentare nu este nici mai bună, nici mai rea; este doar o perspectivă diferită.
O abordare căreia s-ar putea să-i lipsească pasiunea, dar care este reuşeşte să observe punctele tari ale unor politici şi atitudini diametral opuse, tinde să se încheie cu o recomandare pentru reflecţie, mai degrabă decât cu o pledoarie pentru acţiune imediată. Fie. În orice caz, bilanţul este după părerea mea unul pozitiv, căci nici măcar consecinţele nedorite nu au fost în întregime negative; deşi cu mintea cea de pe urmă vedem că prea mult s-a pierdut în tranziţie şi prea mulţi au fost lăsaţi în urmă.

Sursa: aici.