Europenii se declara mult mai interesati de stiinta si tehnologie (79%), decat de politica (68%) sau de sport (65%), releva ultimul Eurobarometru, din iunie 2010.
Surprinzator, romanii se dovedesc a fi cel mai putin interesati de descoperirile stiintifice si de dezvoltarea tehnologica in UE, alaturi de bulgari, cu o pondere de 58%.
Or eu ma gandeam ce oportunitate reprezinta actuala recesiune economica pentru acest gen de lectura, pentru un nou curs de MBA sau pentru studii de perfectionare sau post-universitare, pentru orice inventie descoperita in lume care sa ne simplifice viata sau pentru un nou business. Fara a fi curios de mersul lumii, cum sa te dezvolti sub carapacea dezinteresului, a egocentrismului – la nivel de individ – sau a etnocentrismului – cand vine vorba despre politicile publice in domeniul cercetarii-dezvoltarii-inovarii sau in orice alt gen de decizie publica? Scriam nu demult ca a sosit momentul pentru noi modele de dezvoltare socio-economica. Nu mai insist acum. Sunt doar amarata ca nu gasim timp in dezbaterile publice si pentru asa ceva. Nu reusim sa ne desprindem de cliseele “mi-e foame” si “n-avem cu ce trai”.
Loading ...
Acu’ ai aflat ca suntem niste tampiti ?? Desi, parca chiar tu ai folosit expresia, in public chiar !
cofnibuc,
Dreptul de a fi tampit e garantat prin Constitutie. Aici stiu sigur ca nu putem fi acuzati de neconstituionalitate. Nici nu doare macar. Dar ne costa. Scump.
1060 de interviuri pentru .ro … pana la 1300 mai sunt si ma tem ca au stricat hartia pentru formulare degeaba … relevanta tinde catre 0.
“De mult aud lăudându-se inteligenţa estraordinară a românului, deşi poate nimic nu-i mai neadevărat decât această laudă…” Mihai Eminescu, iti amintesti?
cum sa nu fim obtuzi la minte cand laboratoarele de fizica si chimie ale scolilor sunt goale, programa scolara la informatica inca mai contine studiul limbajelor precum borland pascal din anii 1970, in universitatile tehnice inca predau mosi care au revolutionat stiinta acum 50 de ani si tot aceeasi vorba o spun si in prezent, studiem analiza matematica dar nu ajungem niciodata sa o aplicam in tehnologia informatiilor, sau macar sa stim unde se aplica. banii din invataman se duc in proiecte de infrastructura, nu se reviziesc programele scolare si mai ales cele universitare! in plus, invatamantul economic e slab din cauza ca se studiaza materii abstracte ca managementul, marketing si multe altele unde nu se preda decat o teorie generala fara aplicatii practice. Unde in tara asta se invata economie avansata ca in universitatile din occident fiindca nu e greu sa schimbi ceea ce predai, aici nu iti trebuie fonduri, ca informatiile sunt pe net. practica studentilor daca ar fi platita, poate si-ar da interesul si angajatorul si studentul sa se munceasca si nu doar sa se stampileze adeverinta de practica. va fac o propunere: eliminati toate taxele pentru sectoarele industriale de intalta tehnologie si imediat vor creste investitiile straine.
ps. in universitati sa fie promovati numai profesorii cu publicatii in reviste de specialitate STRAINE!
ps. ps. Si sa se treaca la E-learning
Din pacate studiul arata crudul adevar. Anii de diplome fara acoperire impreuna cu degradarea sociala a diplomatilor (ma refer aici la cei cu studii superioare) in comparatie cu “cei care se descurca” au dus la un asemenea rezultat.
Ca sa nu mentionez ca probabil ceea ce se intelege in diferite state ale EU prin “stiinta si tehnologie” este diferit. La noi s-ar putea sa se inteleaga ultimul model de telefon, pe cand in alte state cu totul altceva.
In ultimul deceniu numarul de ore de real – mate, fizica, chimie, biologie – a scazut continuu in licee. Din pacate in ziua de astazi nu se poate face nimic fundamental din punct de vedere stiintific fara o buna cunoastere a materilor enumerate mai sus. Nu ai cum sa fi un bun economist daca nu poti lucra in mod curent cu ecuatii si legi similare celor din fizica termodinamica. Este greu sa fi un sociolog fara a avea o baza. Cati nu au ajuns sa priveasca un calculator ca pe un zeu, pentru ca nu inteleg modul in care functioneaza. Pacat, cu asemenea atitudine nesanatoasa de a folosi, dar a nu cerceta nu se ajunge departe.
Din pacate chiar si in cazul unor actiuni destul de serioase de reformare a sistemului universitar si de cercetare, inertia sistemului se dovedeste mare.
Eheiii…, acum 1000 de ani in Spania, in Franta, in Italia erau Universitati. Pentru cei care nu stiu (!) in Paris un cartier intreg (cel mai frumos…) se numeste Cartierul Latin pentru ca in urma cu 1000 de ani studentii invatau in limba latina, asadar toata lumea vorbea limba latina acolo. Aveti idee ce făceam noi acum 1000 de ani? Nici macar nu stim cu certitudine daca suntem daco-romani sau cumani, dupa cum sustine Neagu Djuvara.
@q7 si nu numai … Pentru ca amintesti de analiza matematica, am sa fac un mic rationament:
Sa presupunem ca avem un model econometric in care numarul variabilelor endogene este mai mare decat cel al ecuatiilor (un model care nu e inchis). Matematic, asta inseamna un sistem de ecuatii, in general neliniare, in care numarul necunoscutelor este mai mare decat numarul ecuatiilor. Apare posibilitatea de a exprima unele dintre necunoscute, sa zicem principale, in functie de altele, sa zicem secundare. Cum de obicei astfel de sisteme sunt neliniare, de exemplu contin functii de productie, sistemul nu poate fi rezolvat intr-o forma analitica (prin formule). Ei bine, putem exprima insa relativ usor “variatia” necunoscutelor principale in raport de cele secundare, fara a rezolva sistemul. Aceasta este o aplicatie a asa-numitei teoreme a functiilor implicite. Mai mult, variatiile si chiar solutiile pot fi determinate numeric (adica valoric, nu prin formule).
Ce trebuie sa stim pentru asa ceva: analiza matematica evident, apoi programare, pentru ca determinarea numerica se face numai prin programare, analiza numerica pentru a fi in stare sa traduci analiza matematica in programe. Apoi, trebuie sa sti economie, ca altfel nu pricepi nici macar terminologia, de fapt trebuie sa stii nu numai semnificatia imediata dar sa intelegi ce inseamna ecuatiile din model, altfel apar bazaconii.
In concluzie, analiza matematica este utila? Dar programarea? In paranteza fie spus limbajul Pascal este foarte potrivit pentru calcule matematice, spre deosebire de C++ care este potrivit pentru programarea pe obiecte, structuri de date, etc. Trebuie sa stii si economie-econometrie, da? Cam cat timp iti ia sa le inveti pe toate? Ce zici de 10-15-20 de ani… dupa care esti numai bun sa te faca “bugetar obez” orice … (taboo spoken)
@cofnibuc
iti inteleg punctul de vedere. dar aplicatiile la care te referi nu se petrec. elevii si studentii nu aplica matematica pe care o invata. in plus , invatam matematica de dragul matematicii. nu exista o sinergie intre stiinte. De aceea elevii isi pierd interesul pentru stiintele fundamentale, nu le vad rostul! modelul econometric despre care vorbesti, unde este predat si cine mi-l cere? s-a pierdut legatura dintre industrie si invatamantul tehnic, dintre finante si invatamantul economic. iar pascalul, crede-ma pe cuvant, este o deceptie pentru orice programator in devenire, deoarece curentele de gandire in programare s-au transformat integral, algoritmii vechi au devenit axiome.
“Dreptul de a fi tampit e garantat prin Constitutie. Aici stiu sigur ca nu putem fi acuzati de neconstituionalitate. Nici nu doare macar. Dar ne costa. Scump.”
Iar de aici continui eu:ii pune partidul tatuc sefi,directori,secretari de stat,ministri si-atunci chiar ca ne costa.Vreti sa va dau exemple?Am fost recent in situatia neplacuta de a purta o discutie cu un director pdl.M-am ingrozit!
Imi pare rau ca nu pot fi modest,dar eu si la varsta mea invat,insa nu pot uita cum am fost umilit de un director pdl, la care limba romana se limiteaza la ma,ba si cateva interjectii.
Ce rost au aceste pregatiri daca este mult mai simplu sa lipesti afise cu Basescu,iar succsesul este garantat pe viata?!
Partidul dvs. se indreapta spre national socialism;chiar o persoana publica apartinand pdl a facut apologia vremurilor lui Hitler.
Vai si-amar de tara asta!
Vorbeam de cercetare stiintifica, nu de practica, acesta era contextul: “descoperiri stiintifice si dezvoltare tehnologica”. E drept ca aici se bate cap-in-cap democratia cu stiinta, adica desi numai 1-2% dintre studenti au capacitatea intelectuala de a face performanta la varf, totusi isi dau cu parerea toti. Asta e! Uneori e amuzant, de exemplu, sa vad cum unii, studenti dar nu numai, emit judecati de valoare pe IT, desi habar n-au de programare pe obiecte sau de Linux. Au butonat insa de mici Windozele si cred ca lumea se termina acolo. E drept, 95% or sa foloseasca cel mult Windozele, dar nu acestia ma intereseaza, ci aceia capabili sa inteleaga stiinta/dezvoltarea la varf.
tudor vianu zicea ca limba nu are voie sa se intoarca din drum, daca s a facut o modificare, mergi cu modificarea aia mai departe, nu te intorci. (asa mi zicea profa de romana printr a 11 a)
vin “academicienii” nostri si zic: ‘i’ este impus de rusi (comunistii aia rai), trebuie sa intoarcem limba din drum si sa scriem cu “a”. prevad ca in viitor chiar vom vorbi cu a in loc de i si ma intreb de ce nu au eliminat din limba toate influentele rusesti (ca s multe??).
oricum, ce am vrut sa zic: mediul nostru academic este cam obscur. si ca de obicei, pestele de la cap se impute (iar la noi se aplica cam in orice domeniu capul putred care impute intreg trupul).
si nu au dreptate parazitii: ‘sa nu faci lectii cu copilul, ca i distrugi viitorul!’
@conifbuc
“acum 1000 de ani in Spania, in Franta, in Italia erau Universitati.” … unde se studia teologie, chiar si la “Medicina”.
pai cam atit s a invatat in evul mediu (intunecat de biserica): teologie si ceva matematica. (banuiesc ca le a placut la matematica faptul ca la limita, din nimic inmultit cu infinit rezulta 1 ..nimicului aplicindu i o forta infinita poate iesi un univers (chiar daca acum 1000 ani stiau intuitiv 0×8=1)
@Cofnibuc
cifrele tale nu sunt corecte.
o cercetare facuta anul trecut a relevat ca aprox 2/3 din populatia rss tzigania n-are treaba cu windozele si nici cu netu’.
pe de alta parte
deja s-a ajuns la situatia cvasi-generala in care un “mare programator” n-are habar de ceea ce se petrece-n “maruntaiele” bestiei numita computer insa stie la perfectie sa scrie instructiuni folosind un compilator. nici nu mai pomenesc despre cum se scrie un algoritm sau cum se “deseneaza” o schema logica. si chiar: la ce-i serveste? stie uomu’ sa programeze? stie! e suficient
in iepoca toata lumea se pricepea la fotbal si la agricultura.
pt ca din dec 89 s-a “dat vo’e” dar si pt ca vremea noua ne-a batut in porti cu huruit de roti
domeniile in care tot rumanu’ e supercalificat s-au extins. lista cuprinde acum si politica dar si calculatoarele.
Astăzi, când se discută atât de mult despre planul de austeritate al Guvernului de la Bucureşti pentru a primi o nouă tranşă din împrumutul contractat cu Fondul Monetar Internaţional, socotim că ar fi bine venit să prezentăm detalii despre condiţiile aderării României la FMI şi primul ei acord cu Fondul, care au fost negociate şi semnate, la Washington, la finele anului 1972. În contextul respectiv, marcat profund de Războiul Rece, a fost un eveniment deosebit, care a luat prin surprindere celelalte ţări socialiste, şi în primul rând URSS, dar şi alte state ale lumii, el fiind amplu comentat şi de presa internaţională, dar nu şi de cea din România, care, în afara unei ştiri seci, n-a putut publicat un rând. Despre debutul negocierilor şi momentul semnării acordului – 15 decembrie 1972 – ne-a prezentat date, în exclusivitate, dr. ec. FLOREA DUMITRESCU, ministru al Finanţelor între 1969-1978 şi fost guvernator al Băncii Naţionale a României (1984-1989). Întrucât este vorba de fapte de istorie, credem că ele trebuie cunoscute şi de opinia publică, dat fiind că în acea perioadă s-a ştiut foarte puţin sau nimic despre ele, iar acum avem privilegiul să le prezentăm aşa cum au fost ele trăite chiar de principalul artizan din partea românească al acestui acord istoric.
“În România, preocupările de reformă au început să se manifeste chiar în ultimii ani de viaţă ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi s-au intensificat prin venirea în fruntea partidului a lui Nicolae Ceauşescu. Aceste preocupări decurgeau din conţinutul Declaraţiei din aprilie 1964, al Constituţiei şi din alte documente programatice de partid şi de stat. În Declaraţia de la Bucureşti, din aprilie 1964, care respingea încercările URSS de a stabili direcţiile de dezvoltare în ţările socialiste aflate sub umbrela sa, se afirmă clar dreptul la independenţă şi principiul neamestecului în treburile interne ale altor state cu evocarea normelor stipulate în documentele ONU.
Independenţa presupunea o industrie dezvoltată şi modernă, ceea ce impunea relaţii de colaborare cu ţările dezvoltate. De altfel, dezvoltarea industriei era un răspuns la încercările sovietice de a rezerva României un viitor agrar. Realizarea obiectivelor privind dezvoltarea industriei necesita eforturi importante, importuri de maşini, utilaje şi tehnologie.
Cu toate măsurile luate pentru a se mări ponderea fondului de acumulare în venitul naţional utilizat, de la 17,1% cât a fost în perioada 1956-1960, la 29,5% în perioada 1966-1970, sursele de finanţare interne erau insuficiente pentru realizarea obiectivelor privind industrializarea şi modernizarea economiei. S-a pus problema solicitării unor credite în devize libere de la Banca Internaţională de Colaborare Economică din cadrul CAER cu sediul la Moscova. Răspunsul a fost negativ din lipsa lichidităţilor în valută la această bancă. Autorităţile române au ajuns la concluzia că singura soluţie este apelul la piaţa financiară mondială.
În cadrul politicii de dezvoltare a colaborării cu ţările occidentale, conducerea României a stabilit să se ducă negocieri pentru aderarea ţării la Fondul Monetar Internaţional şi la Banca Mondială. La finele anului 1969, preşedintele Băncii Mondiale, Robert McNamara, a făcut o vizită în România, la invitaţia Ministerului Afacerilor Externe. Cu acest prilej, în discuţia pe care a avut-o cu Nicolae Ceauşescu s-a stabilit să se înceapă negocierile pentru aderare. Pe această bază am convenit cu McNamara ca o delegaţie a Fondului Monetar Internaţional să vină în România la începutul anului 1970 pentru a demara negocierile tehnice.
Negocierile s-au purtat la Bucureşti între delegaţia Fondului condusă de Wittome – director pentru Europa – şi delegaţia română, care era formată din reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor (Florea Dumitrescu – ministru, conducătorul delegaţiei, Iulian Bituleanu – adjunct al ministrului, Costin Kiriţescu – monetarist, Gh. Crăiniceanu – directorul Direcţiei valutare, Dumitru Lăzărescu – specialist în relaţiile valutare), ai Ministerului Afacerilor Externe (Nicolae Ecobescu – adjunct al ministrului, Mada Ioan) şi alţi specialişti. Pe parcursul negocierilor, delegaţia noastră se consulta cu reprezentanţi din conducerea Băncii Naţionale, Vasile Malinschi – guvernator – şi ai Comitetului de Stat al Planificării, Gh. Stroe – vicepreşedinte. Periodic, îi informam direct pe Nicolae Ceauşescu şi pe Ion Gheorghe Maurer – prim-ministru.
În timpul negocierilor, cea mai importantă problemă au constituit-o stabilirea cotei de capital de participare, mărimea ei şi forma de depunere. Reglementările Fondului prevedeau că fiecare ţară care doreşte să devină membru trebuie să depună 90% din cotă la FMI, în aur. Eforturile pe care le face un membru la depunerea cotei se recompensează ulterior prin creditele folosite de la FMI care au un nivel de dobândă avantajos, mult mai mic decât pe piaţa bancară internaţională.
Discuţiile au fost mai complexe şi datorită faptului că între ţările dezvoltate – SUA, Franţa, Germania federală – se intensificaseră confruntările cu privire la rolul monetar al aurului, la necesitatea desfiinţării aurului ca “barometru” al stabilităţii dolarului etc. De asemenea, noi am dorit să ne clarificăm cât mai mult asupra condiţionărilor impuse de FMI şi BIRD la acordarea creditelor, asupra aspectelor legate de trecerea în perspectivă la convertibilitatea leului şi altele.
Negocierile tehnice au durat aproape doi ani, iar acordul de aderare l-am semnat, în numele Guvernului Român, la sediul FMI din Washington în decembrie 1972. După terminarea lor, când totul era convenit cu reprezentanţii Fondului, propunerile finale de aderare au fost discutate şi aprobate de Biroul Politic al partidului. Tonul discuţiilor l-a dat Ion Gheorghe Maurer, care a subliniat importanţa acestui pas istoric, exprimând susţinerea propunerilor. Toţi ceilalţi membri au susţinut şi aprobat propunerile de aderare. Despre negocieri, despre prezenţa delegaţiei FMI la Bucureşti, despre aprobarea propunerilor nu s-a făcut nici un fel de comentariu în mass-media.
Prezidiul sesiunii anuale a FMI-BIRD,Washington,1-5 septembrie1975
În timp ce negociam cu reprezentanţii Fondului, participam periodic şi la lucrările Comisiei Financiar-Valutare a CAER, conform programelor convenite. De câte ori mergeam la şedinţele acestei Comisii îl întrebam pe Nicolae Ceauşescu în ce moment vom informa ţările socialiste membre CAER asupra acţiunii României de a deveni membru al FMI şi Băncii Mondiale. De fiecare dată, Nicolae Ceauşescu îmi spunea că nu este încă momentul. Căuta o perioadă mai relaxată în relaţiile internaţionale, evita să tensioneze aceste relaţii cu ştiri inflamabile.
Eram în semestrul II al anului 1972. Sosise vremea în care urma să informăm partenerii noştri din CAER despre acţiunile României. La şedinţa Comisiei Financiar-Valutare a CAER, care avea loc la Moscova, erau prevăzute pe ordinea de zi probleme specifice, dar şi o Informare privind FMI şi BIRD. La discuţiile ce au avut loc toţi miniştrii Finanţelor din celelalte ţări au criticat sever politicile acestor instituţii capitaliste. În final, am luat cuvântul şi eu, arătând ce demersuri am întreprins pe linia aderării României la aceste organisme. S-a declanşat o adevărată discuţie furtunoasă: că România se aruncă în braţele capitalismului, că va fi subminată suveranitatea ţării, că România sparge unitatea ţărilor socialiste etc. Le-am spus, în final, că hotărârea autorităţilor române este luată, că ştim ce facem, că ştim să ne apărăm suveranitatea şi să promovăm interesele ţării. Am subliniat că această acţiune se încadrează în politica externă a României, de a dezvolta relaţiile cu toate ţările lumii, indiferent de orânduirea socială, şi cu organismele financiare internaţionale care pot contribui la dezvoltarea cooperării economice între ţări.
După şedinţă, miniştrii Finanţelor din Ungaria şi Polonia au venit la mine şi m-au rugat prieteneşte să le împărtăşesc şi lor din experienţa pregătirilor pentru aderare, subliniindu-mi că ţările lor nu-şi permit să facă ceea ce face România. Am stat cu fiecare ore întregi şi le-am spus cu amănunte cum am procedat şi cum ne gândim să acţionăm în relaţiile cu FMI şi BIRD. Menţionez că, înainte de a primi împuternicirea Guvernului Român de a semna Acordul de aderare la FMI şi BIRD, am prezentat propunerile de aderare Comisiilor Marii Adunări Naţionale. După ce am făcut prezentarea în faţa a sute de deputaţi care constituiau Comisiile, am fost interpelat de un deputat, pe nume Constantin Pârvulescu (fost secretar general al PCR, un cominternist cunoscut, care, totuşi, la un moment dat, a denunţat cultul personalităţii lui Ceauşescu într-un Congres al PCR – n.r.), dacă am examinat bine unde intrăm şi dacă acest act nu va afecta suveranitatea ţării? Am precizat în faţa Comisiilor reunite că am studiat cu răspundere politicile acestor instituţii şi m-am angajat că tot ce voi întreprinde în relaţiile cu FMI şi BIRD va sluji promovării interesului naţional. Comisiile au votat propunerile, iar eu am acţionat împreună cu reprezentanţii MAE pentru pregătirea semnării documentelor de aderare: ne-am consultat cu Ambasada României din SUA, cu reprezentanţii FMI şi BIRD, am stabilit data semnării (15 decembrie 1972), m-am pregătit pentru primele discuţii privind colaborarea cu cele două instituţii.
La sediul FMI din Washington în prezenţa reprezentantului Ambasadei României, Mircea Răceanu, am semnat Acordul de aderare a României la FMI. După acest moment, ambasadorul român în SUA, Corneliu Bogdan, a organizat o recepţie pentru a marca istoricul eveniment.
În faţa drapelului României şi al FMI, reprezentanţii celor două părţi au marcat începutul colaborării: din partea română: Florea Dumitrescu – ministrul Finanţelor, Corneliu Bogdan – ambasadorul României în SUA, Vasile Voloşeniuc – preşedintele BRCE, Mircea Răceanu – consilierul ambasadei; din partea Fondului: Lieftinck – director executiv la FMI, care a reprezentat mulţi ani grupul de ţări membre (Olanda, Iugoslavia, Israel, România) din care a făcut parte şi România, Wittome – director FMI pentru Europa, care a participat la negocierile de aderare de la început până la sfârşit şi alţi reprezentanţi ai FMI.
Înainte de semnarea Acordului de Aderare, MAE a desfăşurat, prin ambasadele României, o amplă activitate de informare a ţărilor membre la FMI şi BIRD cu privire la demersurile ce se fac pentru ca şi România să devină membru la aceste instituţii. După semnarea documentelor de aderare potrivit reglementărilor FMI şi BIRD, fiecare ţară urma să voteze primirea noului membru.
Astfel, s-a intensificat munca diplomatică din partea României solicitând sprijinul ţărilor dezvoltate, cu o pondere de vot importantă, în cadrul FMI să finalizeze procesul de votare pentru România. Procesul de votare din partea celorlalte ţări membre a prezentat o anumită particularitate, dat fiind că România era prima ţară socialistă din cadrul CAER care solicitase să devină membru (cu excepţia Iugoslaviei, care avea această calitate de la înfiinţarea celor două instituţii internaţionale financiare). Un sprijin substanţial l-a primit România atunci din partea autorităţilor din SUA, Anglia, Franţa, Germania Federală, Italia, Olanda şi a altor ţări membre.
Demersul României s-a bucurat atunci de aprecieri elogioase şi încurajatoare. În întâlnirile pe care le aveam în acei ani cu miniştrii Finanţelor, respectiv cu guvernatorii băncilor centrale din ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare, în calitatea lor de guvernatori sau viceguvernatori ai ţărilor respective la FMI şi BIRD, am fost profund impresionat de atitudinea lor plină de amabilitate şi de deschidere pentru o colaborare fructuoasă în avantajul ţărilor noastre, ceea ce ne-a stimulat în demersurile întreprinse în perioada următoare.
După ce România a devenit membru oficial la FMI, în cadrul unei întâlniri cu McNamara, preşedintele Băncii Mondiale, acesta mi-a spus: “Acum când România este membru al FMI şi al Băncii, ne-am gândit să-i acordăm pentru început credite într-un volum de un miliard de dolari”. În sinea mea mi-am zis că Banca Mondială doreşte să impresioneze autorităţile române şi celelalte ţări socialiste despre avantajele de care se bucură România ca membru la aceste organisme internaţionale.
În discuţii am mulţumit conducerii băncii pentru ce s-a gândit să facă pentru România şi l-am întrebat pe McNamara pentru ce putem folosi aceste credite, în ce domeniu, pentru ce obiective. Mi-a precizat: “În domeniul infrastructurii”. L-am întrebat în continuare dacă aceşti bani trebuie să-i restituim Băncii. El mi-a răspuns că “da, este normal sunt credite rambursabile, cu un anumit termen de graţie”.
I-am precizat că, dacă vom folosi creditele pentru autostrăzi, drumuri, poduri, nu vom putea restitui la scadenţă, după 10-15 ani, creditele, pentru că asemenea obiective nu aduc venituri decât în timp mai mare, 20-30 de ani. I-am mai spus că România nu este suficient de dezvoltată pentru a lua bani din alte sectoare pentru a rambursa creditele pentru infrastructură. Ca urmare, nu vom putea face apel la creditele oferite decât dacă le putem folosi pentru creşterea producţiei, pentru crearea de noi locuri de muncă, pentru sporirea veniturilor. Avem în programele noastre de dezvoltare economico-sociale obiective noi de realizat în diferite domenii ale industriei, agriculturii etc., avem obiective de modernizat.
McNamara mi-a precizat că reglementările Băncii nu prevăd astfel de credite. I-am menţionat că, dacă am putea primi credite pentru dezvoltarea producţiei materiale: bunuri de consum, utilaje, maşini, atunci vom avea posibilitatea să ne angajăm la un volum şi mai mare de credite decât un miliard de dolari. Mi-a părut rău că l-am dezamăgit, chiar pe primul om care ne-a întins o mână, ne-a sfătuit cum să dezvoltăm colaborarea cu marea finanţă a lumii, cum putem să contribuim la progresul economiei şi al ţării. Nu am dezarmat însă.
M-am despărţit de McNamara cu speranţa că vom găsi căile de colaborare. A fost un moment de insatisfacţie, dar care a pregătit o mare victorie, a unei colaborări benefice pentru România. Am reuşit să îmbunătăţim regulile Băncii Mondiale aplicate timp de circa 30 de ani, în beneficiul României şi al zecilor de ţări membre care au beneficiat ulterior de credite de producţie de la această instituţie.
Întors în ţară, l-am informat pe Nicolae Ceauşescu despre poziţia prezentată conducerii Băncii, care mi-a spus că am procedat bine. După câteva săptămâni, McNamara informa autorităţile române că Banca a examinat propunerile noastre şi a modificat reglementările. Astfel, România poate accesa credite şi pentru producţie. I-am mulţumit atunci, dar o fac şi azi. “FELICITĂRI domnule MCNAMARA. Aţi dovedit că aţi fost nu numai un mare strateg militar al SUA, dar şi un vizionar de frunte în domeniul economic, financiar şi bancar!”
Am pregătit obiectivele de finanţat împreună cu ministerele de resort, cu băncile (Banca de Investiţii şi Banca Agricolă) şi am început negocierile pe obiective concrete. În întreaga mea activitate ca ministru al Finanţelor am fost călăuzit de angajamentul luat în perioada de pregătire a aderării, că voi veghea şi voi milita în permanenţă pentru promovarea interesului naţional. Fiecare obiectiv pe care îl prezentam pentru a fi finanţat cu credite de la Banca Mondială era analizat împreună cu preşedinţii celor două bănci: Mihai Diamandopol, de la Banca de Investiţii, şi Ion Ruşinaru, de la Banca Agricolă (specialişti de înaltă clasă şi colaboratori de nădejde), prin prisma eficienţei, a creşterii producţiei, a productivităţii muncii şi a contribuţiei la creşterea exportului şi a veniturilor care să permită restituirea creditelor şi a dobânzilor aferente.
În perioada 1973-1989, România a beneficiat de credite de la FMI şi Banca Mondială de circa şase miliarde de dolari, credite care au contribuit la creşterea economică, la industrializarea României, la modernizarea agriculturii şi a altor domenii.
Experienţa arată că orientarea creditelor primite de la Banca Mondială, în special pentru dezvoltarea şi tehnologizarea producţiei, a permis României creşterea exporturilor şi a încasărilor valutare, asigurarea surselor pentru rambursarea creditelor primite şi creşterea veniturilor populaţiei.
Analiza relaţiilor altor ţări cu FMI şi Banca Mondială mai scoate în evidenţă că finanţarea din credite cu prioritate a infrastructurii a dus multe ţări la creşterea datoriei externe, la sărăcie şi mizerie. Sunt edificatoare în acest sens relatările şi concluziile cuprinse în cartea: “Confesiunile unui asasin economic”.
Autorul volumului, John Perkins, arată că, după ce a ajutat ţările în care a lucrat cu credite de la Banca Mondială să realizeze aeroporturi, autostrăzi, să construiască centrale care să producă electricitate etc., deci a contribuit la modernizarea ţărilor respective, a ajuns la constatarea că sărăcia şi mizeria sunt mai mari după îndatorarea ţărilor decât la început şi se consideră vinovat, se consideră asasin economic. John Perkins a avut curajul să descrie asasinii economici astfel: “Mercenarii sau asasinii economici (AE) sunt profesionişti extrem de bine plătiţi care escrochează ţări din întreaga lume pentru sume ajungând la trilioane de dolari. Ei direcţionează bani de la Banca Mondială, de la Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), precum şi de la alte organizaţii de «ajutorare» străine către seifurile corporaţiilor gigant şi buzunarele acelor câtorva familii de bogătaşi, care controlează resursele naturale ale planetei. Mijloacele de care uzează în acest scop, variază de la rapoarte financiare frauduloase, alegeri trucate, mită, şantaj, sex, ajungând până la crimă.”
Am făcut această prezentare pentru a atrage atenţia autorităţilor române că au o mare răspundere în angajarea şi utilizarea creditelor de la Banca Mondială, mai ales acum, când s-a pus problema angajării unui credit de multe miliarde euro, pentru a nu lăsa generaţiilor viitoare un cadou amar – care le poate otrăvi viaţa.
Revenind la relaţiile de început dintre România şi Banca Mondială, în primii 10 ani de la aderare, România a încheiat 33 de acorduri de împrumut pentru proiecte din industrie, agricultură, transporturi şi altele. Folosirea creditelor de la Banca Mondială pentru asemenea proiecte, concomitent cu creşterea producţiei interne, a contribuit la mărirea volumului de investiţii în economia naţională de la patru miliarde dolari, cât era acest volum în anul 1970, la circa 10 miliarde de dolari în fiecare din anii următori. Din cele 33 de proiecte creditate, 17 erau finanţate prin Banca de Investiţii, iar alte 16 erau finanţate prin Banca pentru Agricultură şi Industria Alimentară. Din totalul proiectelor 15 obiective s-au realizat integral cu echipamente şi materiale din ţară, ceea ce a impulsionat dezvoltarea unor sectoare ale industriei, dar a avut şi un impact negativ, ducând la unele întârzieri în punerea în funcţiune a obiectivelor respective.
Pentru fiecare proiect de investiţie finanţat cu credite de la Banca Mondială, Banca de Investiţii şi respectiv Banca Agricolă ţineau o evidenţă strictă privind folosirea creditului – Fişa creditului şi problemele intervenite în execuţie. Periodic, Banca şi ministerul de resort analizau problemele şi stabileau măsurile care trebuiau luate. Deseori, asemenea analize se făceau în cadrul Guvernului, care se încheiau cu soluţiile de aplicat pentru finalizarea obiectivului şi atingerea parametrilor proiectaţi (producţie, productivitate, venituri la 1.000 lei fonduri fixe, export etc.).
În anul 1977, de exemplu, au fost înfiinţate şi reorganizate peste 100 de întreprinderi şi centrale economice: industriale, de construcţii etc. (Întreprinderea de produse electronice şi electrice “Electroargeş” cu sediul în Curtea de Argeş, Întreprinderea de ţevi Zalău, Combinatul industrial pentru construcţii de maşini în oraşul Bistriţa, Combinatul de fibre sintetice Câmpulung, Întreprinderea de maşini unelte, accesorii şi scule în municipiul Baia Mare, Întreprinderea de rulmenţi grei Ploieşti, Întreprinderea de ţevi sudate Zimnicea, Întreprinderea de anvelope Zalău etc. Unele din aceste întreprinderi au fost finanţate şi cu credite de la Banca de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD).
În perioada 1972-1989, România, în calitate de membru al FMI şi BIRD, a reuşit să construiască cu credite de la Banca Mondială obiective de mare importanţă pentru economia românească: Combinatul de oţeluri speciale Târgovişte, Întreprinderea de ţevi Roman, Combinatul de fibre sintetice Câmpulung Muscel, Întreprinderea de anvelope Zalău, Combinatul de îngrăşăminte chimice Bacău, dezvoltarea Combinatului chimic Craiova, Uzina hidroelectrică Râul Mare Retezat, CTE Turceni etapa a II-a şi multe alte zeci de unităţi economice care au creat zeci de mii de locuri de muncă, au mărit avuţia naţională a ţării.
În realizarea unor astfel de obiective efortul propriu al ţării a fost determinant. Rata acumulării din venitul naţional a fost forţată o bună perioadă de timp. În intervalul 1970-1989, ponderea fondului de acumulare în venitul naţional utilizat a fost între 29,5-36,0%. În structura fondului de acumulare suma investiţiilor nete a marcat o dinamică puternică. Această rată forţată a avut şi un efect negativ. Mărindu-se frontul de investiţii peste puterile economice ale ţarii multe obiective nu au fost terminate la termen, ducând la imobilizarea unor fonduri importante, la scăderea eficienţei economice. În acest context este de menţionat că specialiştii FMI şi BIRD, în discuţiile cu reprezentanţii României, abordau asemenea aspecte, dar nu condiţionau acordarea împrumuturilor de o manieră insuportabilă. Contau în mare măsură pe răspunderea autorităţilor române.
După 1989, conţinutul negocierilor şi al acordurilor de împrumut a fost diametral opus. Aceste acorduri au avut un caracter blocant, distructiv, demolator. În analizele şi scrierile mele am caracterizat acordurile încheiate după 1989 antieconomice, antinaţionale şi anticonstituţionale.
Asemenea acorduri prevăd: se închid atâtea întreprinderi, se lichidează atâtea combinate industriale, agricole etc. Reiau aici o formulare din Acord: “Iniţierea privatizării a 50 de întreprinderi acceptabile pentru Banca Mondială” (deci nu contează părerea României??) prin aşa-numita metodă «în pachet» aceste întreprinderi reprezintă 10,7% din capitalul social al FPS”. Deci întreprinderile se vând în pachet, deşi au fost făcute una câte una, chiar cu bani de la Banca Mondială. Desigur, vina este a autorităţilor române care s-au abătut grav de la angajamentul luat la Aderarea României la FMI şi BIRD, potrivit căruia colaborarea cu FMI şi BIRD va acţiona în direcţia promovării interesului naţional, şi de la prevederile Constituţiei României. Asemenea acorduri au dus la dezindustrializarea României, la jefuirea avuţiei naţionale şi la îndatorarea gravă a ţării, de aceea propun Parlamentului României şi preşedintelui ţării să ceară politicienilor şi guvernanţilor care au participat la ruinarea economiei şi la falimentarea ei să-şi asume răspunderea şi să stabilească sancţiuni pe măsura faptelor
COSOR : Noi care am trait etapa industrializarii Romaniei stim ce eforturi uriase au fost facute pentru ca Romania sa intre in randul tarilor dezvoltate.Ca unul care am participat la negocieri cu FMI stiu cum s-a derulat colaborarea cu acest organism si cu Banca Mondiala.Erau interesati dar si satisfacuti ca banii obtinuti se utilizau pentru dezvoltarea economiei si o spuneau deschis.Atunci cand incercau sa impuna masurii care dezavantajau economia,cum a fost cazul cresterii dobanzilor la credite li s-a explicat consecintele in economie si au cedat.Desigur,unele solicitari sre acceptau cum a fost cazul cu cresterea pretului petrolului la gura sondei de la cca 450 lei tona la 1600 lei tona.Generatia de atunci era mandra ca Romania se va ridica pe treapta care o merita si a facut eforturi supra omenesti pentru industrializarea tarii si asdigurarea unui nivel de trai decent al populatiei.Aceasta dezvoltare economica deranja insa tarile care cucerisera pietele mondiale si doreau sa domine piata.O prima incercare de a distruge economia Romaniei au facut-o in anul 1980 cand au regizat intrarea in incetare de plati a Romaniei. Pt. cei care ne-am ocupat de aceste probleme ne-a surprins ca datoria externa a Romaniei de 12.5 miliarde dolari era de trei ori mai mica decat a Ungariei si de sase ori decat a Poloniei.Pana in 1989 n-au reusit sa distruga industria si agricultura Romaniei.In tara se producea si din valorificarea produselor industrial;e si agricole la export s-a reusit achitarea datoriei. Desigur cu eforturi supra omenesti.Momentul le-a devenit favorabil dupa 1989 cand au gasit tradatori si hoti pusi in fruntea tarii,care pentru comisioanele incasate si care pentru imbogatirea lor si a mafiei din care au facut parte au organizat distrugerea industriei si a agriculturii si vanzarea obiectivelor strategice catre cercurile de afaceri straine interesate. Romania a ramas in sapa de lemn.Consecintele le vedem acum si viitorul este si mai sumbru.Este curios ca nu s-a gasit o minte luminata care sa curme acest jaf. Este un blestem al acestui popor roman sa fie ocupat de straini si umilit.
Florea Dumitrescu
trei mituri, pe care le putem numi jumatati de adevaruri sau, pur si simplu, neadevaruri care apar in programul de austeritate al guvernului Boc.
Primul este legat de ideea ca acest program ar fi “solutia unica”. Ni se serveste ideea ca masurile guvernului Boc erau singurele care se puteau lua in contextul actual.
Nu este adevarat, iar cea mai buna dovada in acest sens este chiar situatia din tarile europene. Majoritatea statelor se confrunta astazi cu o criza a deficitului public si cu una a datoriilor. Majoritatea statelor europene au implementat sau au anuntat programe de austeritate.
Este vorba despre Grecia, Portugalia, Irlanda, Italia, Marea Britanie, Spania, Bulgaria, Ungaria, tarile baltice, Germania, Franta si, mai nou, Polonia, tara in care guvernul vrea sa scada deficitul bugetar printr-un program de privatizare si a apelat, recent, la o linie de finantare deschisa la Fondul Monetar International.
Au scapat, deocamdata, tarile nordice (Finlanda, Suedia, Olanda), dar si Cipru, Belgia, Slovenia sau Luxemburg. Europa celor 27 resimte, totusi, diferit crizele datoriilor si ale deficitelor bugetare. La nivel mondial, marile economii precum Japonia si SUA sunt si ele atinse de aceleasi probleme.
Numai ca solutiile gasite sunt destul de diferite de la stat la stat. Astfel, o mare economie precum cea americana nu-si pune problema luarii unor masuri de austeritate care sa inhibe economia.
Noul premier nipon a anuntat ca trebuie sa aiba loc o “restructurare financiara” si ca trebuie gasita o alternativa la actualul sistem de indatorare a statului. In Europa, solutiile sunt si ele in esenta diferite.
Letonia si Ungaria au inceput primele, anul trecut, introducerea unor masuri de austeritate. Letonia a redus salariile bugetarilor cu 25%, a disponibilizat apoi 20% din functionarii aparatului bugetar si a esuat in incercarea de a micsora pensiile.
Ungaria a marit taxa pe valoarea adugata, a inghetat pensiile si salariile, dar a anuntat acum masuri anticiclice, de scadere a unor impozite, menite sa relanseze economia.
In rest, masurile de austeritate sunt foarte diferite: scaderea cu cel mult 5% a salariilor, inghetarea pensiilor, reducerea cheltuielilor sociale, reducerea sau inghetarea unor investitii publice, introducerea unei taxe pe emisia de carbon (vezi Irlanda), supraimpozitarea bancilor (Ungaria), vanzarea unor active ale statului (Franta), programe de privatizare, supraimpozitarea proprietatilor cu valoare mare sau a detinatorilor de mai multe proprietati imobiliare, readucerea in tara a banilor trimisi in afara tarii cu impozite mici si fara a fi intrebati detinatorii sumelor de provenineta lor (Italia) s.a.m.d.
De aceea, afirmatia facuta de guvernul Boc, cum ca acest program de austeritate este unica solutie, este un mare neadevar. Este adevarat ca eficienta acestui program este imediata, aplicarea lui avand efecte vizibile asupra bugetului de stat, in sensul reducerii deficitului bugetar.
Este insa foarte posibil ca realitatea sa infirme asteptarile de reducere a deficitului bugetar cu 2,5% din PIB avansate de guvernul Boc, din doua motive foarte simple: masurile de austeritate vor scadea consumul, iar scaderea consumului va micsoara si incasarile bugetare.
De asemenea, scaderea salariilor va duce inevitabil si la o scadere a incasarilor la bugetul asigurarilor sociale. Masurile de austeritate ale guvernului Boc sunt unice doar prin prisma faptului ca, de un an si jumatate, Executivul nu a luat nici o masura de reducere a deficitului bugetar si a avut o abordare indecent de optimista a evolutiei economiei romanesti.
Dar toate tarile europene care aplica programe de austeritate isi propun explicit ca efectele sa fie vizibile intr-un orizont de timp de trei-patru ani. Unele state, chiar cu riscul de a rata intrarea in zona euro la momentul anului 2015, aplica gradual aceste programe de asanare a finantelor publice.
Al doilea neadevar al acestui program este acela ca “va fi aplicat numai pana la sfarsitul acestui an”. Este limpede ca nu poate fi asa. O chestiune de logica si aritmetica ne demonstreaza acest lucru. Programul guvernului Boc ar putea avea ca efect scaderea deficitului bugetar cu 2,5% din PIB.
Daca insa dupa 1 ianuarie 2011 s-ar reveni la vechile salarii si pensii este limpede ca bugetul consolidat s-ar intoarce la actualul deficit de 9% din PIB. Si atunci, ar insemna ca toate aceste masuri s-au luat degeaba.
Este foarte clar ca, daca guvernul doreste sa reduca deficitul, atunci ii va fi imposibil ca incepand cu anul viitor sa creasca salariile si pensiile. Pentru ca pensiile si salariile sa creasca, macar si partial, trebuie sa se mai intample ceva in economia romaneasca.
Fie sa creasca economia astfel incat veniturile bugetare sa se majoreze cu 12 miliarde lei, adica cu 12% din veniturile bugetare actuale (fapt, practic, imposibil), fie sa aiba loc disponibilizari in aparatul bugetar care sa permita astfel reducerea cheltuielilor bugetare independent de nivelul salariilor, fie sa creasca impozitele si taxele.
Alte solutii nu exista. Si este foarte posibil ca unele din aceste masuri (cel mai probabil disponibilizari de personal care, de altfel, au fost anuntate de presedintele Basescu cu ocazia programului de austeritate) sa fie implementate la inceputul anului viitor, cand se vor constata efectele programului de austeritate.
As putea, insa, baga mana in foc pentru faptul ca salariile bugetarilor si pensiile nu vor putea fi crescute, de la inceputul anului viitor, cu acelasi procentaj cu care au fost taiate.
Al treilea neadevar al acestui program este “daca nu se aplica acest program, Romania ramane fara finantare”.
Chiar daca atat guvernul, cat si Banca Nationala sustin ca neaplicarea masurilor de austeritate ar lasa Romania fara posibilitatea de a-si finanta deficitul bugetar, personal nu cred in aceasta varianta. Spun acest lucru pentru ca exista o serie de date obiective si subiective care se pot lua in calcul.
In mod obiectiv, situatia economiei romanesti nu este mai precara decat a altor state. Datoria publica este inca la un nivel rezonabil (32% din PIB), deficitul bugetar nu este cel mai inalt din tarile UE. De aceea, este greu de crezut ca investitorii straini ar evita in mod fatal Romania.
In plus, situatia Spaniei, adusa in discutie de premierul Boc in ziua asumarii raspunderii pe pachetul de legi de austeritate s-a schimbat radical peste numai o zi, atunci cand Spania a reusit sa atraga finantare de pe pietele internationale.
Apoi, exista posibilitatea finantarii deficitului, in continuare, prin bancile locale chiar daca, afirma oficialii romani, expunerea bancilor locale pe titluri de stat se apropie de limita superioara. Cred ca se pot gasi solutii de ordin administrativ (schimbarea reglementarilor in vigoare) sau subiective.
Este vorba despre faptul ca daca bancile vor ameninta cu retragerea unor fonduri din Romania, guvernul poate “contraataca” cu doua masuri: o supraimpozitare de tip Ungaria si promovarea legii insolvabilitatii persoanelor fizice.
Asadar, atuuri se pot gasi, ca sa nu mai punem la socoteala posibilitatea Ministerului Finantelor de a apela la imprumuturi de la persoanele fizice.
Pana una-alta, declaratiile reprezentantilor guvernului si ai BNR au dus la un impas, in sensul ca, in ultimele saptamani, Ministerul Finantelor nu a mai putut sa atraga bani de pe piata interna, intrucat bancile locale au jucat pe cartea fortarii trezoreriei de a plati dobanzi mai mari.
Daca nu ar fi existat aceste declaratii, apetitul pentru randamente mai mari al bancherilor ar fi fost inhibat. In concluzie, acest program nu include tot adevarul si, mai ales, nu aduce predictibilitate in economie.
Romania are deja o lege a responsabilitatii fiscale care prevede ca guvernul sa prezinte un buget multianual. Fara a avea un program de masuri de austeritate multianual, nu se va putea face in vecii vecilor un buget multianual.
Actualul guvern nu este capabil sa faca nici una, nici alta. Nu stie decat sa carpeasca si sa improvizeze. Iar acesta este un motiv extrem de serios pentru care actualul guvern ar trebui sa plece.
Tehnologia este motorul economiei. Cercetarea economica, este si ea importanta dar, fara cercetare in domeniul tehnologic sau investitii in tehnologie .
Ce ma califica in acest domeniu? Diploma obtinuta la o universitate tehnica (UTCN ) , certificarile obtinute in anii anteriori, experienta in companii multinationale, in domeniu.
Apetitul pentru tehnologie, vine in momentul in care populatia are o cultura si o educatie in acest sens. Este normal ca oamenii sa isi stabileasca prioritatile, astfel, pe romanul de rand nu-l intereseaza tehnologia. In romania, m-am ocupat la inceputurile carierei mele si la vanzarea de tehnologie. Lumea nu a fost nici atunci interesata si nu cred ca este nici acum interesata pentru ca tehnologia de varf costa iar atunci cand nu este de pomana organizatiile te privesc cu dispret. Mentionez, oamenii iubesc clipa in care sunt mintiti. Este acea eterna “la vie en rose”.
Da este nevoie de o dezbatere publica in acest sens, merita sprijiniti oamenii ca sa inteleaga sa inteleaga ca noul ii ajuta citez ” cream in lumea pe care ne dorimsa traim”.
Doresc sa va sugerez punerea bazelor unor teme de discutii in acest sens sprijinite de guvernul romaniei, ca si garant al dezvoltarii Romaniei, si specialisti ca si purtatori de cuvant ai tehnologiei, ai noului.
Cu putin efort se pune in miscare
Stiintific vorbind se stie ca pentru a progresa exista un nivel de trebuinte primare care trebuiesc satisfacute. Ma refer la faptul ca in primul rand trebuie sa ai o alimentatie sanatoasa.
Ori in Romania o mare parte a populatiei se zbate sa razbeasca pana la urmatoarea plata.
Ma gandesc la familiile cu venituri mici care sunt foarte numeroase din pacate a caror alimentatie de baza e cartoful si care nu-si permit sa-si cumpere fructe in extrasezon de exemplu sau carne care e extrem de scumpa.
Sunt si alte probleme de genul accesului la educatie in Romania e inca rezervat clasei medii sau bogate. Ganditi-va la familiile de la tara care traiesc din agricultura. Credeti ca in acele familii nu exista copii inteligenti care ar dori mai mult de la viata? Care si-ar dori sa mearga la facultate si sa poata invata o meserie pentru a avea o viata mai buna in viitor.
Nu e adevara ca romanii nu sunt interesati sa progreseze. Sunt pur si simplu opriti de bariere ridicole…subzistenta.
E absolut normal sa auzi oamenii strigand ca le e foame, pacat ca nu sunt auziti. Fiindca cei care sunt la putere nu vor fi niciodata capabili sa inteleaga si sa se puna in pielea omului de rand. Pentru ei viata e mult mai interesanta, ei nu mai stiu ce sa faca sa cheltuie banii, ma refer la persoane de genul Elenei Udrea. cator copii saraci de la tara le-ar putea schimba viata banii pe care-i cheltuie Elena Udrea pe posete de exemplu?
@Vic
pe ruman nu-l intereseaza tehnologia dar nici macar soarta celui de langa el. oricare student sau licentiat in sociologie si-ar putea face o teza de licenta/doctorat pornind de le egoismul care domneste in aceasta asa-zisa tara. am mai spus-o prin alte locuri, priveste atent ceea ce se petrece la o banala trecere de pietoni. peste 80% dintre cei care vor sa travesrseze NU-si asuma obligatia asigurarii bazandu-se doar pe OBLIGATIA CELORLALTI de a le acorda prioritate. desi sunt participanti la trafic. desi ar fi chiar de bun simt sa nu-i oblige pe ceilalti participanti la trafic sa franeze brusc doar pt ca lor le e lene sa respecte o prevedere legala care le creeaza obligatii.
gandeste-te cum se formula chiar in media acceptarea acestei adunaturi cu pretentii de popor in diversele organizatii europene sau internationale. se spunea: am devenit membri cu drepturi depline… cand de fapt formularea corecta era: am devenit membri cu OBLIGATII si drepturi depline.
rumanii vor NUMAI drepturi… exemplele ar putea continua dar plictisim onorat-auditoriul.
desi las impresia, sa stii ca nici pe departe nu ma caracterizeaza cinismul.
doar ca vis-a-vis de impostura, incompetenta, hotie, lene si prefacatorie nu pot fi altfel.
si din nefericire in tara asta trasaturile mentionate mai sus au fost ridicate la rang de virtuti.
mai intai de “salvatorii bolsevici” iar apoi desavarsite de haitele de caini de pripas care s-au perindat pe la palatul victoria si prin alte locuri.
stii? nici nu trebuie sa ai masterat sau doctorat in economie pt ca sa realizezi ca daca nu muncesti/produci si nu vinzi… n-ai de unde da nici macar celor care au muncit mai inainte-vreme.
iar daca te mai si apuci si il impozitezi pe cel care mai “misca” ceva pana il pui cu botul pe labe doar pt ca sa ai de dat majoritatii care sta cu mana-n sus, ori esti handicapat intelectual ori faci parte din categoriile majoritare.
pe scurt cam asa s-au petrecut lucrurile prin tara asta.
dar ceea ce e mai nashpa: nici macar acum nu-si dau seama ca-n felul asta nu se mai poate.
prin alte parti, ceva mai civilizate si informate, lumea a realizat pericolul si incepe sa se miste.
daca tinem cont de decalajul de aproximativ 1oo de ani rezulta ca nu pdl va face ceea ce trebuie
Legat de ceea ce cred romanii despre stiinta&tehnologie, respectiv rolul acestora in viata de zi cu zi, mai multe detalii se pot gasi in Eurobarometrul Special nr. 340, dedicat acestui subiect.
Link la http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_340_en.pdf
Ma consider o persoana libera de prejudecati si cu o minte deschisa, insa tot am avut o strangere de inimia cand am vazut ca 51% dintre romanii intervievati sunt de acord cu afirmatia “We depend too much on science and not enough on faith” (am dat varianta in engleza nu din snobism, ci pentru a nu se pierde nuantele si/sau pentru a nu denatura sensul original prin traducerea subsemnatului). Peste noi, ca procentaje, sunt doar cipriotii (66%), grecii (58%), muntenegrenii (56%), bulgarii (52%) si turcii (52%)… In aceste conditii, nu pot decat sa spun “Doamne-ajuta!”…
mda , asta e o problema grava ….
(eu stiu ca din interbelic a inceput ‘moda’ cu stiinta popularizata ,la noi anul
asta la targul de carte parca a fost congresul xiv, numai politruci..)
http://www.scribd.com/doc/25300069/Generalinspekteur-Der-Panzertruppen-Panther-Fibel-1944-119-S-Scan
Ce pot sa zic , ca s-a luat mircea badea de pdl nui bai
dar ca are o problema cu “semidoctii care se uita pe discovery ”
cred ca ar trebui sa il aiba in ‘lucru’ baietii din servicii …
sa auzim de bine !
ps unde mai pui ca multi potentati ai zilei sunt fosti ingineri si in afara de afaceri cu statul
nu prea au reusit nimic ….